— Aha. Eu din Rusia am venit aici în patruzeci și șapte. Da’ ia să-mi spui tu, Andriuha, cum e acolo, la țară, e mai bine?
— De bună seamă! răspunse Andrei. Au reconstruit totul, prețurile scad cu fiecare an… E drept că eu n-am fost la țară după război, dar dacă judeci după filme, după cărți, acum, la sat, trăiesc viață îmbelșugată.
— Hm… Filme, rosti cu îndoială Davîdov. Filmele, înțelegi, sunt ceva…
— Ba nu, de ce… La oraș, în magazine, se găsesc de toate. Cartelele au fost desființate de mult. De unde vin toate astea? De la sate, desigur…
— Așa este, zise Davîdov. De la sate. Când m-am întors de pe front, nevastă nu mai aveam, murise, băiatul meu — dispărut fără urmă. În sat — pustiu. Nu-i nimic, îmi zic, asta o s-o îndreptăm noi. Cine a câștigat războiul? Noi! Care va să zică, puterea e a noastră. Mi-au propus să fiu președinte. Am acceptat. În sat nu erau decât muieri, așa că nu mai trebuia să mă însor. Anul patruzeci și șase a trecut cum a trecut, ei, îmi zic, de acum o să fie mai bine… Tăcu pe neașteptate și multă vreme nu scoase o vorbă, de parcă uitase de Andrei.
— Fericirea întregii omeniri, rosti el brusc. Tu crezi în asta?
— Bineînțeles.
— Și eu am crezut. Nu, îmi zic, satul este o treabă moartă. E o greșeală, îmi zic. Înainte de război ne luau de piept, după război — de gât! Nu, îmi zic, așa o să ne sugrume. Și viața, înțelegi, fără nici o rază de lumină, ca epoleții de general. Începusem să beau, și tocmai atunci — Experimentul. — Oftă din greu. — Care va să zică, tu crezi că Experimentul lor o să izbutească?
— De ce al lor? Al nostru!
— Fie și așa, al nostru. O să izbutească sau nu?
— Trebuie să izbutească, rosti Andrei ferm. Totul depinde numai de noi.
— Ce atârnă de noi — o să facem. Am făcut acolo, facem și aici… De fapt, firește, e păcat să ne plângem. Viața, deși grea, merge… Important e că nu depinzi de nimeni, ești independent, ai înțeles? Și dacă vine vreunul, se întâmplă să-l scapi în privată, și gata!… Ești membru de partid? întrebă el pe neașteptate.
— Comsomolist, răspunse Andrei. Dumneata, Iuri Konstantinovici, vezi totul în culori tare negre. Experimentul este Experiment. E greu, sunt multe greșeli, dar pesemne că altfel nu se poate. Fiecare — la postul lui, fiecare — tot ce poate.
— Da’ tu ce post ai?
— Gunoier, răspunse Andrei cu mândrie.
— Post important, spuse Davîdov. Da’ tu ai vreo specialitate?
— Eu am o specialitate foarte specială, zise Andrei. Astronom.
Rosti aceasta cu oarecare jenă și se uită cu coada ochiului la Davîdov, așteptând să-l ia în râs, însă Davîdov, dimpotrivă, se arătă foarte interesat.
— Astronom, într-adevăr?! Ascultă frățioare, păi atunci tu trebuie să știi unde am fost aduși. Asta-i vreo planetă sau, să zicem, o stea? La noi, adică în baltă, în fiecare seară ne înfruntăm pe această temă, se ajunge chiar și la bătaie, zău! Ne îmbătăm cu trăscău și — dă-i, care mai de care… Există unii care, știi, consideră că noi, chipurile, stăm aici ca într-un acvariu — chiar pe pământ. Un acvariu gigantic, unde în loc de pești se află oameni. Zău! Tu ce crezi — din punct de vedere științific?
Andrei se scărpină după ceafă și izbucni în râs. Și la el în apartament, tot pe aceeași temă, se ajungea aproape la bătaie și fără pic de trăscău. Cât despre acvariu, nu o dată, textual, cu aceleași cuvinte, chicotind și împroșcând cu salivă, diserta Izea Katzman.
— Cum să-ți spun, înțelegi…, începu el. Toate astea sunt complicate, de neînțeles. Iar din punct de vedere științific, un singur lucru o să-ți spun: e puțin probabil să fie o altă planetă și, cu atât mai mult, stea. Părerea mea este că aici totul este artificial și n-are nici o legătură cu astronomia.
Davîdov aprobă din cap.
— Acvariu, spuse el cu convingere. Și soarele aici parcă e un bec, și zidul ăsta până-n ceruri… Auzi, pe străduța asta pot să ajung la piață sau nu?
— Ajungi, zise Andrei. N-ai uitat adresa mea?
— N-am uitat-o, să mă aștepți deseară…
Davîdov dădu bice cailor, fluieră ușor, și căruța dispăru zdrăngănind pe ulicioară. Andrei o pomi spre casă. Simpatic om,își zise el înduioșat. Soldat!… La Experiment n-a venit de drag, firește, a fugit de greutăți, dar nu-i sunt eu judecător. Rănit, gospodăria i-a fost distrusă, nu putea și el să cedeze?… Da’ nici aici, pesemne, viața lui nu e prea dulce. Și nu e singurul care a cedat… sunt mulți ca el aici…
Pe Principală, pavianii petreceau care mai de care. Fie că Andrei se obișnuise cu ei, fie că se schimbaseră într-o anumită măsură, acum însă nu mai păreau așa de obraznici și erau mai puțin înfricoșători decât cu vreo câteva ceasuri în urmă. Se așezaseră pașnic, în cete, la soare, turuiau fără încetare, se căutau de păduchi, iar când pe lângă ei treceau oameni, întindeau brațele păroase cu palme negre și clipeau
rugător din ochii înlăcrimați Puteai zice că în oraș apăruseră pe neașteptate o sumedenie de cerșetori.
La intrarea blocului, Andrei îl zări pe Van. Van ședea pe o noptieră, gârbovit și trist, cu mâinile trudite între genunchi.
— Ați pierdut tomberoanele? întrebă el, fără să ridice capul. Ia te uită ce se petrece… Andrei privi spre spațiul de sub poartă și se îngrozi. Gunoiul se strânsese într-o grămadă uriașă, ajunsese până la bec. Doar spre ușa de la camera portarului ducea o cărăruie îngustă.
— Doamne! exclamă Andrei și începu să se agite. Îndată… așteaptă, alerg îndată… Se străduia cu înfrigurare să-și amintească pe ce străzi el și Donald goniseră noaptea trecută și în ce loc fugarii aruncaseră tomberoanele din camion.
— Nu e nevoie, spuse Van cu deznădejde în glas. A fost deja o comisie. Și-au notat numerele tomberoanelor, au făgăduit că le vor aduce spre seară. Spre seară bineînțeles că nu le vor aduce, dar poate măcar spre dimineață, ce zici?
— Îți dai seama, Van? zise Andrei. A fost un adevărat infern, mi-e rușine să-mi amintesc…
— Știu. Mi-a povestit Donald cum a fost.
— Donald e acasă? se învioră Andrei.
— Da. Mi-a spus să nu las pe nimeni la el. Zicea că-l dor măselele. I-am dat o sticlă de vodcă și a plecat.
— Așa deci… rosti Andrei și cercetă din nou grămezile de gunoi.
Și deodată, într-o măsură atât de mare, insuportabil, aproape de isterie, de țipăt, simți dorința să se spele, să arunce salopeta împuțită, să uite că mâine va trebui să răstoarne cu lopata tot acest căcat… Totul în jur devenise lipicios, urât mirositor, și Andrei, fără să mai scoată un cuvânt, se repezi prin curte spre scara lui, urcă sărind câte trei trepte, tremurând de nerăbdare, ajunse la apartamentul său, luă cheia de sub preșul de cauciuc, deschise ușa larg și răcoarea parfumată a apei de colonie îl primi în îmbrățișarea ei mângâietoare.
TREI
ÎNTÂI ȘI-NTÂI SE DEZBRĂCĂ. Gol-goluț. Căută cu privirea unde să arunce salopeta și lenjeria, apoi, făcându-le mototol, le azvârli în găleata de gunoi. Murdărie la murdărie. Apoi, cum stătea așa gol în mijlocul bucătăriei, aruncă o privire împrejur și se cutremură de o nouă repulsie. Bucătăria era plină de vase murdare. Prin colțuri — grămezi de farfurii acoperite de păienjenișul albăstrui al mucegaiului, care ascundea milos niște cocoloașe negre. Masa era înțesată cu pahare și cupe mânjite, cu borcane de fructe conservate. Chiuveta gemea de cești și farfurioare. Iar de pe taburete puțeau cratițe înnegrite, tigăi unsuroase, strecurători și castroane. Se apropie de chiuvetă și dădu drumul la apă. Ce fericire! Apa era fierbinte. Și se apucă de treabă.