— Vezi?! zise Davîdov. Am venit totuși, cum am făgăduit. Ai văzut damigeana? E a ta. Și cartofii sunt ai tăi — doi saci. Îmi dădeau pentru ei o chestie nemaipomenită, înțelegi? Nu, mi-am zis, ce-mi trebuie mie chestia aia? Mai bine-i duc acelui om bun. Ei trăiesc aici în casele lor de piatră, putrezesc aci, nu văd lumina albă… Auzi Andrei, uite ce i-am zis adineauri lui Kensi, japonezului. Băieți, zic, dați dracului toate astea! Ce mai aveți de văzut aici? Luați-vă copiii, muierile, ibovnicele și haideți cu toții la noi…
Kensi, încă în uniformă după serviciu, dar cu tunica descheiată la toți nasturii, acționând stângaci cu o singură mână, așeza pe masă farfurii de diferite calibre. Mâna stângă îi era bandajată. El zâmbi, aprobându-l din cap pe Davîdov.
— Așa se va sfârși, Iura, zise el. Stai puțin, după ce o să aibă loc invazia calmarilor o să venim, toți ca unul, la voi în baltă.
— De ce să-i mai așteptați pe ăștia… cum le zice… Dați-i dracului de calmari. Uite, mâine dimineață plec fără încărcătură, căruța-i goală, pot să încarc de voie trei familii. Tu n-ai familie, nu-i așa? se adresă el lui Andrei.
— M-a ferit Dumnezeu, zise Andrei.
— Da’ fata asta ce îți este? Sau nu e a ta?
— Este nou-venită. A sosit azi-noapte.
— Ce poate fi mai bine? E o domnișoară plăcută, amabilă. Ia-o și — la drum, ce zici? La noi, acolo, e aer. E lapte. Tu, pesemne, n-ai mai băut de-un an lapte proaspăt. Stau și mă-ntreb, de ce în magazinele voastre nu se găsește lapte? Că eu singur am trei vaci, și din laptele ăsta dau și la stat, mănânc și eu, hrănesc și porcii, ba mai și arunc. Uite, când o să te muți la noi, înțelegi, o să te trezești dimineața să pleci la câmp și ea, nevastă-ta, o să-ți dea o cană de lapte direct de sub vacă, ce zici? — El clipi semnificativ cu amândoi ochii pe rând, apăsat, râse, îi arse lui Andrei o palmă peste umăr și, făcând să scârțâie dușumeaua sub pașii lui, se duse și opri patefonul, apoi se întoarse. — Și ce mai aer! La voi nici aer nu mai este, aici e o menajerie, ăsta-i tot aerul vostru… Kensi, ce te chinuiești atâta? Cheamă fata să așeze ea farfuriile.
— Ea curăță cartofi, zise Andrei zâmbind. Apoi, dându-și seama, începu să-l ajute pe Kensi. Era un om tare prietenos, Davîdov. Foarte apropiat. Parcă se cunoșteau de un an. Și ce ar fi dacă, într-adevăr, ar pleca în baltă? Laptele ca laptele, dar viața acolo este, cu siguranță, mai sănătoasă. Uită-te la el, parcă e un monument.
— Bate cineva la ușă, anunță Davîdov. Să deschid eu sau te duci tu?
— Îndată, zise Andrei și se îndreptă spre ușa de la intrare. Era Van. Fără pufoaică, într-o cămașă albastră de serj până la genunchi și cu un prosop subțire în jurul capului.
— Au adus tomberoanele! zise el, zâmbind bucuros.
— Să le ia naiba, răspunse Andrei nu mai puțin bucuros. Tomberoanele să mai aștepte. De ce ești singur? Meilin unde este?
— Este acasă, zise Van. Doarme, băiatul a fost cam bolnav.
— Hai, intră, ce stai… Vino să-ți fac cunoștință cu un om de treabă.
— Păi ne cunoaștem deja, spuse Van intrând în sufragerie.
— A, Vanea! strigă bucuros Davîdov. Și tu ești aici? Nu, zise el adresându-se lui Kensi. Știam eu că Andrei este om bun. Vezi ce oameni cumsecade s-au adunat la el? De pildă, tu sau evreiașul acela… cum îi zice?… Ei, acum o să tragem un chef nemaipomenit! Mă duc să văd ce tot zăbovesc atâta. Acolo nu-i mare lucru de făcut, dar ei și-au găsit treabă…
Van îl dădu iute pe Kensi la o parte și se apucă să reașeze îndemânatic și cu grijă tacâmurile. Kensi, cu mâna liberă și cu dinții, își aranjă bandajul. Andrei se repezi să-l ajute.
— Nu știu de ce întârzie Donald, spuse el îngrijorat.
— S-a încuiat în casă, zise Van. A zis să nu fie deranjat.
— În ultima vreme e cam melancolic, băieți. Mă rog, treaba lui. Ascultă, Kensi, ce-i cu mâna ta?
Kensi răspunse, strâmbându-se ușor
— M-a mușcat un pavian. Și-a înfipt colții până la os, bestia!
— Zău? se miră Andrei. Mi s-a părut că sunt, totuși, pașnici…
— Pe naiba pașnici… Când îl prinzi și începi să-i bați zgarda în nituri…
— Ce zgardă?
— Dispoziția cinci sute șapte. Toți pavianii să fie înregistrați și dotați cu zgărzi și numere. Am aranjat astfel vreo douăzeci, pe ceilalți i-am aruncat în circumscripția vecină, să se descurce cei de acolo… Da’ ce-ai rămas cu gura căscată?… Mai adu pahare, nu ajung paharele…
PATRU
CÂND SOARELE S-A STINS, întreaga companie era binișor amețită. În bezna care se așternu brusc, Andrei se ridică de la masă și, răsturnând cu piciorul niște cratițe de pe dușumea, ajunse la întrerupător.
— N-nu vă speriați scumpă fräulein, bubui Fritz în spatele lui. Așa-i mereu aici…
— Să fie lumină! decretă Andrei, articulând cu grijă cuvintele. Sub tavan se aprinse un bec prăfuit. Lumina era jalnică, așa cum e deasupra porților. Andrei se întoarse și cercetă cu privirea adunarea.
Totul era foarte bine. În capul mesei, pe un taburet de bucătărie înalt, trona clătinându-se ușor, Iuri Konstantinovici Davîdov, care cu o jumătate de oră în urmă devenise pentru Andrei nenea Iura. Între dinții strânși ai lui nenea Iura fumega o țigară adetică, de el răsucită, în mâna dreaptă strângea un pahar șlefuit în fațete, plin cu nobilul basamac clasa întâi, iar arătătorul aspru al mâinii stângi îl agita pe lângă nasul lui Izea Katzman, care de acum era fără cravată și fără sacou, iar pe bărbia lui și pe pieptul cămășii se observau urme distincte de sos.
În partea dreaptă a lui nenea Iura ședea modest Van — dinaintea lui se afla cea mai mică farfurie cu o bucățică micuță și cea mai știrbă furculiță, iar pentru trăscău își luase un pahar cu buza ciobită. Capul lui dispăruse definitiv între umeri, fața, cu ochii închiși, era înălțată și zâmbea fericită: Van savura tihna.
Kensi, cu privirea ageră și cu obrajii îmbujorați, se delecta înfulecând cu poftă varză acră și-i povestea ceva cu însuflețire lui Otto, care se lupta eroic cu somnul și în clipele de biruință exclama tare: „Da! Firește! Da! O, da!”
Selma Nagel, târfa suedeză, era totuși foarte frumoasă. Ședea în fotoliu cu picioarele aruncate peste brațul acestuia, și aceste picioare care străluceau se aflau tocmai la nivelul pieptului unter-ului Fritz, astfel încât ochii lui ardeau și el era tot numai pete roșii de atâta excitație. Se apropia mereu de Selma cu paharul plin, căutând cu insistență să bea cu ea bruderschaft, iar Selma îl respingea cu paharul ei, râdea, își bălăbănea picioarele și din când în când dădea la o parte de pe genunchii ei laba păroasă și mângâietoare a lui Fritz.
Numai scaunul lui Andrei, de partea cealaltă a Selmei, era gol și era trist de gol scaunul pus pentru Donald. Păcat că nu e și Donald, își zise Andrei. Dar! Vom rezista, vom suporta și asta! Am făcut noi față altora și mai și… Gândurile lui se încâlciseră puțin, însă dispoziția generală era plină de bărbăție, cu o ușoară nuanță de tragism. Se întoarse la locul său, luă paharul și strigă: