Din bezna străzii, în cercul de lumină galbenă, intră o fată și se opri alături de Kensi.
Era tinerică, vreo douăzeci de ani, nu mai mult, și foarte micuță, abia îi ajungea la umăr polițistului, și el destul de scund. Purta un pulover grosolan cu guler larg și o fustă strâmtă, pe fețișoara-i băiețească, palidă se distingeau buzele date cu ruj din belșug, părul lung, castaniu-deschis, îi cădea pe umeri.
— Nu vă speriați, îi spuse Kensi, zâmbind politicos. Aceștia sunt gunoierii noștri. În stare de trezie sunt absolut inofensivi… Van, chemă el. Dânsa-i Selma Nagel, nou-venită. Ordin s-o instalăm la tine în apartamentul optsprezece. Optsprezece-i liber?
Van, scoțându-și din mers mănușile, se apropie de ei.
— E liber, zise el. E liber de mult. Bună seara, Selma Nagel. Eu sunt portarul, mă cheamă Van. Dacă aveți nevoie de ceva — iată ușa de la locuința portarului, să veniți la mine.
— Scoate cheia, spuse Kensi. Veniți, o să vă conduc, se adresă el fetei.
— Nu-i nevoie, rosti ea cu glas obosit. Mă descurc singură.
— Cum doriți, zise Kensi și salută din nou cu mâna la chipiu. Poftim geamantanul dumneavoastră.
Fata luă geamantanul de la Kensi și cheia de la Van, dădu din cap, aruncându-și părul care îi cădea pe ochi, și întrebă:
— La ce scară?
— Drept înainte, zise Van. Aceea de sub fereastra luminată. Etajul cinci. Poate vă e foame? Doriți un ceai?
— Nu, nu vreau, spuse fata, scutură iar din cap și, țăcănind cu tocurile pe asfalt, pomi direct spre Andrei. El se dădu la o parte, lăsând-o să treacă. Când ajunse în dreptul lui, simți un miros puternic de parfum și sulimanuri. Și el privi în urma ei în timp ce trecea prin cercul luminat — fusta era foarte scurtă, un pic mai lungă decât puloverul, iar picioarele goale erau albe, și lui Andrei i se păru că luminează când ea ieși de sub arcul porții în întunericul curții, și în acest întuneric se zărea numai puloverul ei alb și picioarele albe, scânteietoare. Apoi răsună vaietul, scâncetul ușii trântite fără milă, și atunci Andrei își aprinse automat o țigară, închipuindu-și cum aceste picioare albe delicate calcă pe scară treaptă după treaptă, pulpele netede, gropițele sub genunchi — poți să-ți pierzi mințile… Cum urcă mai sus și mai sus, etaj după etaj, și se oprește în fața ușii de la apartamentul optsprezece, exact vizavi de apartamentul șaisprezece… La naiba, ar trebui măcar să schimb lenjeria de pat, nu am schimbat-o de trei săptămâni, fața de pernă s-a făcut cenușie ca o obială… Dar cum arată la față? Bravo, nu-mi amintesc defel cum arată la față! îmi amintesc doar picioarele.
Brusc își dădu seama că nimeni nu scotea o vorbă, nici măcar însuratul Van, dar în aceeași clipă Kensi rupse tăcerea.
— Eu am un unchi de-al doilea, colonelul Maki. Fost colonel în fosta armată imperială. La început a fost aghiotantul colonelului Osim și doi ani a stat la Berlin. Pe urmă a fost numit locțiitorul atașatului nostru militar în Cehoslovacia și a asistat la intrarea nemților în Praga.
Van îi făcu semn lui Andrei, săltară dintr-o smucitură tomberonul și îl urcară cu bine în camion.
— …Pe urmă, continuă Kensi fără grabă, aprinzându-și o țigară, a luptat ceva în China, cred că undeva în sud, în direcția Cantonului. După asta a comandat divizia care a debarcat în Filipine și a fost unul din organizatorii celebrului „marș al morții” celor cinci mii de prizonieri americani — scuză-mă, Donald… Apoi iau trimis în Manciuria și l-au numit comandantul zonei fortificate Sahalean, unde, între altele, pentru păstrarea secretului, a băgat într-o mină cinci mii de muncitori chinezi după care a aruncat-o în aer… scuză-mă, Van… Pe urmă a ajuns prizonier la ruși, care, în loc să-l spânzure ori, ceea ce era același lucru, să-l predea Chinei, l-au închis în total pentru zece ani într-un lagăr de concentrare…
Câtă vreme Kensi povesti toate acestea, Andrei izbuti să se cațere în camion, îl ajută pe Donald să așeze tomberoanele, ridică și fixă oblonul, îl trată pe Donald cu o țigară, și toți trei stăteau acum înaintea lui Kensi și îl ascultau: Donald Cooper, înalt, adus de spate, într-o salopetă decolorată, față prelungă cu riduri în colțurile gurii, bărbie ascuțită, năpădită de păr aspru, cărunt și rar; și Van, cu umeri lați, scund și îndesat, aproape fără gât, într-o scurtă veche vătuită, cârpită cu grijă, cu față lată, cafenie, nas cârn, surâs binevoitor, ochi negri în crăpăturile pleoapelor ușor umflate; și Andrei simți că îl înfioară un sentiment acut de bucurie la gândul că toți acești oameni din țări diferite și chiar din timpuri diferite s-au adunat aici laolaltă și fac o treabă foarte utilă, fiecare în postul său.
— …Așadar, el susținea, încheie Kensi, că femeile cele mai grozave pe care le-a cunoscut vreodată au fost emigrantele rusoaice de la Harbin.
Kensi tăcu, azvârli chiștocul jos și îl strivi insistent cu talpa pantofului sclipitor.
— Ce rusoaică mai e și asta? spuse Andrei. Selma și, pe deasupra, Nagel…
— Da, este suedeză, zise Kensi, dar nu-i totuna?
— Bine, hai să plecăm, spuse Donald și urcă în cabină.
— Auzi, Kensi, tu ce-ai fost înainte? întrebă Andrei, apucând clanța portierei.
— Controlor la turnătorie, și înainte — ministru al…
— Nu, nu aici, acolo…
— A, acolo? Acolo am fost colaborator literar la editura „Hayakawa”…
Donald porni motorul, și bătrânul camion începu să zdrăngănească și să tremure, scoțând rotocoale groase de fum albastru.
— Semnalizatorul din dreapta camionului nu funcționează! strigă Kensi.
— N-a funcționat niciodată, răspunse Andrei.
— Reparați-l! Data viitoare vă amendez.
— Ce pacoste pe capul nostru, oftă Andrei.
— Ce-ai zis?
— Vânează-i pe bandiți, zic, nu pe șoferi! răcni Andrei, încercând să acopere duduitul motorului. Ți-a cășunat pe semnalizatorul nostru! Oare când o să vă izgonească pe toți, trântorilor…
— Curând! strigă Kensi. Foarte curând, n-o să treacă nici o sută de ani!
Andrei îl amenință cu pumnul, făcu spre Van semn de rămas-bun și se prăvăli pe banchetă alături de Donald. Camionul zvâcni înainte, zgârie cu oblonul zidul porții, ieși în Strada Principală și coti brusc la dreapta. Instalându-se cât mai comod, astfel încât arcul care ieșise prin tapiserie să nu-l înțepe în șezut, Andrei se uită cu coada ochiului la Donald. Donald ședea drept, cu mâna stângă pe volan, iar cu dreapta pe schimbătorul de viteze, cu pălăria trasă pe ochi, bărbia ascuțită împinsă înainte, și gonea nebunește. Întotdeauna conducea așa, cu toată viteza, fără să catadicsească să frâneze înaintea deselor gropi din asfalt, și la fiecare groapă tomberoanele cu gunoi bubuiau cumplit în bena camionului, capota ruginită zdrăngănea, iar Andrei, oricât se străduia să-și proptească picioarele, sălta și cădea exact pe vârful ascuțit al afurisitului de arc. Numai că înainte toate acestea erau însoțite de o sfadă voioasă, dar acum Donald tăcea, buzele lui subțiri erau strânse cu putere, la Andrei nu se uita și astfel toate zdruncinăturile păreau să fie din rea intenție.
— Ce-i cu dumneata, Don? îl întrebă Andrei până la urmă. Te dor măselele? Donald ridică scurt dintr-un umăr, dar nu răspunse.
— E drept că de vreo câteva zile nu prea ești în apele dumitale. Am remarcat. Poate că fără să vreau te-am supărat cu ceva?
— Termină, Andrei, rosti Donald printre dinți. Ce vină ai dumneata?