— Da, la nord! zise Izea nerăbdător. Să considerăm în mod convențional că în direcția spre soare, în partea unde sunt bălțile, câmpiile, fermierii — se află sudul, iar în partea opusă, spre inima orașului — nordul. Tu, mai departe de groapa de gunoi, n-ai fost nicăieri… Iar acolo este încă oraș și încă oraș, acolo se află cartiere uriașe, întregi, palate… — El chicoti. Palate și bordeie. Firește, acum nu mai e nimeni acolo, fiindcă nu este apă, dar cândva acolo au trăit oameni, și acest „cândva” pot să-ți spun că a fost destul de demult. Am descoperit acolo, în casele pustii, niște documente că, pe legea mea… Ai auzit de un monarh Veliarius al Doilea? Ei, vezi?! El a domnit acolo — Izea bătu cu unghia în masă —, aici erau mlaștini și în aceste mlaștini îi aruncau pe țărani… sau pe robi. Și toate astea se întâmplau cu cel puțin o sută de ani în urmă…
Nenea Iura clătină din cap și plescăi din limbă. Fritz întrebă:
— Și mai departe, la nord?
— Mai departe n-am fost, spuse Izea. Cunosc însă oameni care s-au dus foarte departe — la vreo sută de kilometri, o sută cincizeci, dar mulți s-au dus și nu s-au mai întors.
— Și ce este acolo?
— Oraș. — Izea tăcu. — E drept că despre locurile acelea mai și mint de îngheață apele. Iată de ce eu vorbesc doar de ceea ce am aflat singur. Dar sunt cu siguranță o sută de ani. Ai înțeles, prietenul meu Andriușa? O sută de ani. În o sută de ani poți să dai dracului orice Experiment.
— Bine, stai puțin… mormăi Andrei, dezorientat. Și totuși n-au renunțat! se însufleți el. Dacă recrutează mereu oameni noi, înseamnă că n-au renunțat, nu și-au pierdut speranța! Pur și simplu și-au pus un obiectiv foarte dificil. — O nouă idee îi trecu prin minte și se însufleți și mai tare. — Și în generaclass="underline" de unde știi tu ce proporții au ei pentru timp? Poate că un an de-al nostru pentru ei este o secundă?…
— Eu nu știu nimic din toate astea, spuse Izea, ridicând din umeri. Eu încerc să-ți explic în ce lume trăiești, asta-i tot.
— Gata! îl întrerupse nenea Iura ferm. Am bătut destul apa în piuă!… Hai, flăcău! Cum te cheamă… Otto! Lasă fata și adu-ncoace… Nu, s-a cherchelit. O să-mi spargă damigeana, mă duc eu…
Se ridică de pe taburet, luă de pe masă cana goală și se îndreptă spre bucătărie. Selma se trânti pe locul ei, își ridică din nou picioarele mai sus decât capul și îl înghionti capricioasă pe Andrei în umăr.
— O s-o mai lungiți mult cu pelteaua voastră? Ce plictiseală… Experiment, Experiment… Dă-mi o țigară!
Andrei îi dădu o țigară. Discuția întreruptă pe neașteptate stârni în el o senzație neplăcută — ceva nu fusese spus, ceva nu fusese înțeles așa cum trebuie, nu-l lăsaseră să explice, nu se realizase o unitate… Iată, și Kensi stă cam trist, ceea ce lui i se întâmplă rar… Ne gândim prea mult la noi înșine, asta e! Experimentul cu ale Experimentului, însă fiecare caută s-o țină morțiș pe-a lui, se agață de poziția sa, dar trebuie împreună, împreună!…
Nenea Iura trânti pe masă o nouă porție, și Andrei renunță la toate. Băură câte un pahar, gustară câte ceva, Izea povesti un banc — izbucniră în hohote de râs. Nenea Iura spuse și el un banc, extrem de indecent, dar foarte comic. Până și Van râse, iar Selma era desfigurată de atâta râs. „În oală… zicea ea cu răsuflarea tăiată, ștergându-și ochii cu palmele. Nu intră în oală!…” Andrei izbi cu pumnul în masă și începu să cânte cântecul preferat al mamei lui:
Îi țineau isonul, care cum putea. Pe urmă, Fritz, holbându-și ochii ca un nebun, zbieră în duet cu Otto un cântec necunoscut, dar frumos, despre oasele slăbănoage ale vechii lumi — un splendid cântec de luptă. Privind cum Andrei se străduiește să le țină isonul, Izea Katzman chicotea si gâlgâia, frecându-și mâinile, și atunci nenea Iura, cu ochii săi luminoși ațintiți pe coapsele goale ale Selmei, începu să răcnească precum un urs:
Succesul fu deplin, și nenea Iura continuă:
Imediat, Selma își luă picioarele de pe brațul fotoliului, îl împinse pe Fritz și rosti ofensată:
— Eu nu vă făgăduiesc nimic, mare nevoie am eu de voi…
— Da’ eu așa… în general… zise nenea Iura, fâstâcindu-se de tot. Așa e cântecul. Mare nevoie am eu de tine…
Pentru a aplana incidentul, mai băură câte un pahar. Andrei simți că i se învârte capul. Își dădea seama vag că umblă la patefon și că îndată o să-l dea jos și, într-adevăr, patefonul căzu pe dușumea, dar nu păți nimic, ci, dimpotrivă, începu să cânte chiar mai tare. Pe urmă dansă cu Selma, și coapsele Selmei erau calde și moi, ceea ce constituia o surpriză a dracului de plăcută: să descoperi ceva minunat alcătuit sub aceste cute informe din lână aspră. Dansau, și el o ținea de coapse, iar ea îl prinse cu palmele de obraji și îi spuse că este un băiat bun și ei îi place tare mult, și, drept mulțumire, el îi spuse că o iubește, că a iubit-o mereu, și acum nu-i îngăduie să plece nicăieri de lângă el… Nenea Iura bătea cu pumnul în masă și zicea: „S-a făcut cam frig afară, nu e timpul să bem iară?…” Îl îmbrățișă pe Van, care se înmuiase de tot și îl sărută de trei ori, după obiceiul rusesc. Pe urmă Andrei se pomeni în mijlocul camerei, iar Selma ședea din nou la masă, azvârlea cu cocoloașe de pâine în Van cel moleșit și îi spunea Mao-Țzedun. Asta îi dădu lui Andrei ideea să cânte Moscova-Pekin și numaidecât interpretă acest cântec splendid cu pasiune și entuziasm, pe urmă, brusc, se pomeni că el și Izea Katzman stau unul în fața celuilalt și, rotunjindu-și ochii cumplit, coborându-și din ce în ce mai mult vocile într-o șoaptă lugubră, repetă, cu degetele arătătoare ridicate: „S-suntem as-scultați!… S-suntem as-scultați!…” Mai departe, el și Izea se treziră înghesuiți în același fotoliu, iar în fața lor, pe masă, bălăbănindu-și picioarele, ședea Kensi, și Andrei îi explica ardent că aici el este gata să execute orice muncă, aici orice muncă îi dă o satisfacție deosebită, că el se simte extraordinar lucrând ca gunoier.
— Uite, eu sunt guno… ier! rosti el cu greutate. Guion… guioner!
Iar Izea, stropindu-l cu salivă în ureche, îi îndruga ceva neplăcut, jignitor: chipurile, el, Andrei, de fapt încearcă o umilință voluptuoasă pentru faptul că este gunoier („…da, eu sunt guion… er!”), că uite, el, atât de inteligent, cult, capabil, în stare de mai mult, cu toate acestea, răbdător și cu demnitate, spre deosebire de alții, își duce crucea grea… Pe urmă apăru Selma și-l consolă numaidecât. Ea era moale și alintătoare și făcea tot ce dorea el, și nu îl contrazicea, și atunci, în senzațiile lui avu loc o prăbușire dulce și pustiitoare, iar când își reveni din această prăbușire, buzele îi erau umflate și uscate, Selma dormea în patul lui, și el, cu o mișcare părintească îi îndreptă fusta și pătura de pe ea, își aranjă propria-i ținută și, străduindu-se să calce vioi, intră în sufragerie, împiedicându-se în drum de picioarele întinse ale nefericitului Otto, care dormea pe scaun în poza monstruos de incomodă a omului împușcat în ceafa.