Și din nou lui Andrei i se păru că în aceste vorbe se simte dușmănie și chiar ceva jignitor: cum poate un mucos ca tine să mă supere pe mine, ditamai profesorul…, însă Donald vorbi din nou:
— Nu degeaba ți-am spus că ești un om fericit… Nu pot decât să te invidiez. Toate acestea trec parcă pe lângă dumneata… sau prin dumneata. Peste mine trec ca un compresor cu aburi. Nici un os nu mi-a rămas întreg.
— Ce tot spui acolo? Nu înțeleg nimic.
Donald tăcea, strâmbând din buze, Andrei se uita la el, privi înainte drumul cu ochi absenți, din nou se uită la Donald cu coada ochiului, se scărpină după ureche și zise necăjit:
— Zău, nu pricep nimic. Părea că totul merge bine…
— Tocmai pentru asta te invidiez, rosti Donald aspru. Acum — destul despre asta. Nu lua în seamă.
— Cum, adică, să nu iau în seamă…, zise Andrei cu amărăciune. Cum aș putea să nu iau în seamă? Aici suntem cu toții împreună… dumneata, eu, băieții… Firește, prietenie e un cuvânt mare, prea mare… dar camarazi… Eu, bunăoară, aș spune, dacă ceva… Căci nimeni n-ar refuza să dea o mână de ajutor! Hai, spune, dacă mi s-ar întâmpla ceva și ți-aș cere ajutorul, m-ai refuza? Nu m-ai refuza, nu-i așa?
Mâna dreaptă a lui Donald se desprinse de pe manetă, se întinse spre Andrei și îl bătu ușurel pe umăr. Andrei tăcu. Îl năpădiseră sentimentele. Din nou totul era bine, totul era în regulă. Cu Donald totul era în ordine. O criză de melancolie pur și simplu. E normal ca omul să fie și melancolic, nu? Poate că în sufletul lui a biruit amorul propriu? Ditamai profesorul de sociologie transportă tomberoane cu gunoi. Înainte a fost vânzător la o zarzavagerie. Firește, toate astea sunt neplăcute, mai ales că despre așa ceva nu poți să povestești nimănui — totuși îi e penibil să se plângă, nimeni nu l-a silit să vină aici. Și gata cu asta. Se descurcă și singur.
Camionul rula deja pe diabazul alunecos din pricina ceții care se lăsase, și casele, de o parte și de alta a străzii, deveniseră mai scunde, mai decrepite, și lanțurile felinarelor care o încadrau erau mai întunecate și mai rare. În față, lanțurile acestea se contopeau într-o pată cețoasă, difuză, pe asfalt și pe trotuare nu era nici țipenie de om, nu se vedea nici măcar un portar, doar în colțul Străduței A Șaptesprezecea, în fața unui hotel nu prea înalt, greoi, cunoscut sub denumirea de „Cuibul ploșnițelor”, se afla o căruță cu un cal trist, și în căruță dormea cineva cu capul învelit într-o foaie de cort. Erau ceasurile patru din noapte — vremea somnului cel mai adânc și nici o fereastră nu era luminată la etajele întunecate. Pe urmă, înainte, pe stânga, din arcul unei porți se iți un camion. Donald îi semnaliză cu farurile și trecu pe lângă el, iar camionul, tot un gunoier, ieșind la drum, încercă să-i ajungă, dar nu și-a găsit omul, nu se putea întrece cu Donald. Astfel lumină cu farurile prin ferestruica din spate și rămase în urmă fără nici o speranță. În Cartierele Arse ajunseră din urmă un alt camion-gunoier, tocmai la timp, pentru că numaidecât după Cartierele Arse începea caldarâmul și Donald fu nevoit să reducă totuși viteza, ca nu cumva bătrânelul să se prăbușească pe neașteptate.
Începură să apară mașini din sensul opus, goale, se întorceau de la groapa de gunoi și nu se mai grăbeau nicăieri. În față, de lângă un felinar, se desprinse o figură neclară, ieși pe carosabil, și Andrei, vârându-și mâna sub banchetă, scoase levierul, dar se dovedi că nu era decât un polițist, care îi rugă să-l ducă până la Strada Vărzăriei. Nici Andrei, nici Donald nu știau unde vine asta, dar polițistul — un nene robust și botos, cu păr blond, ciufulit, care îi ieșea în dezordine de sub chipiu — zise că le va arăta el.
Se instală pe scară lângă Andrei și, ținându-se cu mâna de cadrul geamului, tot drumul strâmbă nemulțumit din nas, de parcă Dumnezeu știe a ce îi mirosea, deși chiar el puțea de te trăsnea a nădușeală înăcrită, și Andrei își aduse aminte că în această parte a orașului a fost întreruptă alimentarea cu apă.
O vreme merseră în tăcere, la un moment dat polițistul începu să fluiere, apoi le povesti că la intersecția străzilor Vărzăriei cu A-Doua-Pe-Dreapta, în noaptea asta bandiții au atacat un amărât și i-au smuls toți dinții de aur…
— Lucrați prost, zise Andrei cu răutate.
Asemenea cazuri îl scoteau din fire, iar tonul polițistului te invita să-i tragi câteva palme: se vedea cât de colo că nu-l interesează câtuși de puțin nici crima, nici victima, nici ucigașii. Polițistul își întoarse mutra lătăreață și întrebă:
— Nu cumva mă înveți cum să lucrez?
— Poate că da, răspunse Andrei.
Polițistul își miji ochii cu răutate, fluieră și zise:
— Of, dascălii, dascălii ăștia! Ori încotro întorci capul — dai de un dascăl. Stă și dăscălește. Chiar și când a ajuns cărător de gunoi dăscălește…
— Eu nu te dăscălesc… începu Andrei, ridicând vocea, dar polițistul nu-i dădu răgaz să continue.
— De cum ajung la secție o să telefonez la garajul tău și o să le spun că nu-ți funcționează semnalizatorul drept. Auzi tu, semnalizatorul nu-i funcționează, dar vrea să dăscălească poliția, s-o învețe cum să lucreze. Mucosul.
Donald izbucni brusc într-un râs sec, scârțâitor. Polițistul necheză și el, după care grăi cu totul pașnic.
— Eu sunt unu la patruzeci de clădiri, înțelegi? Și pe deasupra ne-au interzis să purtăm arme. Atunci ce vrei de la noi? Curând o să înceapă să spintece oamenii la ei acasă, nu numai pe străzi dosnice…
— Și de ce nu faceți nimic? zise Andrei uluit. Ar trebui să protestați, să cereți!…
— Să protestați… repetă polițistul sarcastic. Să cereți… Ce naiba, ești novice? Hei, șefule! îl strigă el pe Donald. Oprește… eu am ajuns.
Sări de pe scară și, legănându-se, fără să se uite înapoi, pomi spre crăpătura întunecoasă ce se căsca între două case de lemn aplecate, unde, în depărtare, ardea unicul felinar, sub care se strânsese un grup de oameni.
— Ăștia au înnebunit, zău așa! zise Andrei indignat, când mașina pomi mai departe. Cum se poate una ca asta — orașu-i plin de bandiți și derbedei, iar poliția umblă neînarmată! Așa ceva nu se poate!… Kensi are toc de revolver la centură, dar ce ține în el, țigări?
— Sandvișuri, răspunse Donald.
— Nu mai înțeleg nimic, spuse Andrei.
— Au dat o explicație, zise Donald, în legătură cu tot mai numeroasele cazuri de atacuri ale gangsterilor asupra polițiștilor pentru a-i deposeda de arme… și așa mai departe.
O vreme, Andrei rămase pe gânduri, proptindu-se din toate puterile ca să nu sară în sus de pe scaun — caldarâmul practic se terminase.
— După mine este absolut stupid, zise el în sfârșit. Dumneata ce crezi?
— După mine — la fel, răspunse Donald, aprinzându-și stângaci țigara cu o singură mână.
— Și vorbești despre asta cu atâta liniște?
— M-am neliniștit destul, zise Donald. Explicația asta este foarte veche, dumneata încă nu erai aici.
Andrei se scărpină după ureche, încrețindu-și fruntea. Dracu’ știe, poate că totuși explicația avea sens. La urma urmelor, un polițist solitar constituie într-adevăr o atracție pentru aceste canalii. Dacă trebuie luate armele, atunci, firește, trebuie să fie luate tuturor. Și, desigur, nu este vorba de această explicație stupidă, ci de faptul că poliția are oameni puțini și se fac razii puține, însă ar trebui să se organizeze o razie strașnică și să măture toate lepădăturile dintr-o lovitură. Să fie atrasă și populația… Eu, de pildă, m-aș duce… Donald s-ar duce… Trebuie să-i scriem primarului… Pe urmă, gândurile lui luară brusc o altă direcție.