— Ascultă, Don, zise el. Dumneata ești sociolog. Firește, eu socotesc că sociologia nu este deloc știință… ți-am mai spus… și, în genere, nu-i o metodă… Dumneata însă știi multe, mult mai multe decât mine. Te rog să-mi explici: de unde au venit ticăloșii ăștia în orașul nostru? Cum au ajuns aici toți ucigașii, violatorii și toți tâlharii ăștia? E cu putință oare ca Mentorii să nu-și fi dat seama pe cine invită?
— Probabil că și-au dat seama, răspunse Donald indiferent, ocolind în ultima clipă o groapă înfricoșătoare la vedere, plină cu apă neagră.
— Atunci — de ce?…
— Hoț nu te naști, hoț devii. Și pe urmă, după cum se știe, „De unde să știm noi ce este necesar Experimentului? Experimentul este Experiment…” — Donald tăcu. — Fotbalul este fotbal, mingea e rotundă, terenul dreptunghiular — să învingă cel mai bun…
Felinarele dispăruseră, partea locuită a orașului rămăsese în urmă. Acum, de o parte și de alta a drumului desfundat se întindeau ruine părăginite — rămășițele unor colonade stupide, împlântate în niște fundamente mizerabile, pereți sprijiniți de bârne, cu găuri larg căscate în loc de ferestre, buruieni, stive de bușteni aproape putreziți, hățișuri de urzici și ciulini, copăcei piperniciți, pe jumătate sufocați de liane, printre mormane de cărămidă înnegrită —, apoi, înainte, apăru din nou o lumină cețoasă. Donald coti la dreapta, trecu atent pe lângă un camion gol ce venea din sens opus, se împotmoli, patinând în urmele de roți pline cu noroi, și, în sfârșit, frână foarte aproape de luminile roșii ale ultimului camion-gunoier aflat la rând. Opri motorul și se uită la ceas. Era patru și jumătate.
— O să stăm vreun ceas, spuse Andrei cu vioiciune. Hai să mergem să vedem cine este în față.
Din spate se apropie și se opri încă o mașină.
— Du-te singur, zise Donald și se lăsă pe spătarul scaunului, trăgându-și pălăria pe ochi.
Atunci, Andrei se lăsa și el pe spătar, potrivi arcul de sub el și își aprinse o țigară. În față, descărcatul era în toi: capacele tomberoanelor zăngăneau, vocea subțire a socotitorului striga: „… opt… nouă…”, pe un stâlp se legăna un bec de o mie de lumini într-un abajur de tinichea. Pe urmă, pe neașteptate, cineva începu să zbiere cât îl ținea gura: „Încotro, încotro, dumnezeii mamei tale!… Dă-ndărăt!… Ba tu ești cur încondeiat!… Vrei câteva peste bot?…” La stânga și la dreapta se înălțau mormane imense de gunoi, înghesuite unul lângă altul într-o masă compactă, adierea nopții răspândea o duhoare cumplită. O voce cunoscută îi răsună brusc lângă ureche:
— Salutare, cărători de căcat! Cum merge marele Experiment? Era Izea Katzman în mărime naturală — ciufulit, gras, murdar și, ca întotdeauna, dezagreabil de voios.
— Ați auzit? Există un proiect pentru soluționarea definitivă a problemei criminalității. Poliția se desființează, în locul ei, noaptea, vor da drumul nebunilor. Gata cu bandiții și huliganii — de-acum numai nebunii vor îndrăzni să iasă noaptea din casă…
— Nu-i deloc ingenios, zise Andrei sec.
— Nu-i ingenios? — Izea urcă pe scara camionului și își vârî capul în cabină. Dimpotrivă! Este grozav de ingenios! Nici un fel de cheltuieli suplimentare! Readucerea nebunilor, dimineața, la domiciliul stabil, va intra în atribuția portarilor…
— Pentru care portarilor li se va da o rație suplimentară la prețul unui litru de vodcă, zise Andrei, stârnind entuziasmul inexplicabil al lui Izea: Izea începu să chicotească, scoțând din gâdej niște sunete ciudate, să stropească și să-și spele palmele cu aer.
Donald trase deodată o înjurătură, deschise portiera, sări jos și dispăru în întuneric. Izea încetă să mai chicotească și întrebă îngrijorat:
— Ce-i cu el?
— Nu știu, răspunse Andrei posomorât. Poate i s-a făcut greață când te-a văzut… De fapt, este așa de vreo câteva zile.
— Zău? făcu Izea, privind pe deasupra cabinei în direcția în care pornise Donald. Îmi pare rău. Este un om bun. Doar că este inadaptabil.
— Dar cine este adaptabil?
— Eu sunt adaptabil. Tu ești adaptabil. Van este adaptabil… Deunăzi, Donald era tare indignat: de ce trebuie să stai la coadă ca să descarci gunoiul? La ce dracu’ e nevoie de socotitor? Ce socotește?
— Foarte bine, zise Andrei. Ăsta-i cretinism curat
— Da, însă tu nu te enervezi, spuse Izea. Tu înțelegi că socotitorul este un simplu subordonat. L-au pus să numere și iaca numără. Și întrucât nu prididește — se formează coadă. Iar coada-i coadă… — Izea începu din nou să gâlgâie și să stropească. — Firește, în locul autorităților, Donald ar fi construit un drum pe cinste cu pante pentru descărcat, iar pe socotitor, cap pătrat ce este, l-ar trimite la poliție să prindă bandiți ori în linia întâi, la fermieri.
— Și? zise Andrei nerăbdător.
— Ce și? Donald nu face parte dintre autorități.
— Și autoritățile de ce nu fac așa?
— Păi de ce? strigă Izea cu bucurie. De ce? Gunoiul este cărat? Este! Transporturile sunt înregistrate? Sunt. La sfârșitul lunii se va prezenta raportuclass="underline" s-au cărat atâtea tomberoane de căcat mai mult decât luna trecută. Ministrul este mulțumit, primarul este mulțumit, toți sunt mulțumiți, iar faptul că Donald este nemulțumit — ce să spun, nimeni nu l-a trimis cu forța — a venit aici de bună voie.
Camionul din față scuipă un rotocol de fum albastru și înainta vreo cincisprezece metri. Andrei trecu repede la volan și se uită în toate părțile — Donald nu se vedea nicăieri.
Atunci, porni cu băgare de seamă motorul și parcurse aceiași cincisprezece metri cu chiu, cu vai, căci motorul i se opri de trei ori. În vremea aceasta, Izea mergea alături, sărind speriat în lături ori de câte ori mașina se mișca dintr-o parte în alta. Pe urmă se apucă să povestească o pildă din Biblie, dar Andrei nu-l auzea bine — era asudat tot de încordarea prin care trecuse.
Sub becul strălucitor continuau să zăngănească tomberoanele, să se învălmășească strigătele și înjurăturile. Ceva se izbi de acoperișul cabinei și căzu jos, dar Andrei nu dădu atenție. Din urmă se apropie vânjosul Oskar Heidemann cu partenerul său — un negru uriaș — și ceru o țigară.
Negrul, pe nume Silva, aproape invizibil în beznă, rânjea, arătându-și dinții albi. Izea intră cu ei în vorbă, numindu-l nu se știe de ce, pe Silva, nene pe franțuzește, iar lui Oskar, punându-i întrebări despre un oarecare Thor Heyerdahl. Silva se scălâmbăia îngrozitor, prefăcându-se că trage cu automatul. Izea se prinse cu mâna de burtă, prefăcându-se că a fost împușcat pe loc. Andrei nu înțelegea nimic și Oskar, pare-se, de asemenea: foarte curând deveni clar că el confundă Haiti, cu Tahiti…
Pe acoperiș se rostogoli din nou ceva și deodată un bulgăre enorm de murdărie lipicioasă căzu pe capotă și se împrăștie în bucățele.
— Hei! strigă Oskar în beznă. Încetați!
Acolo, în față, începură din nou să țipe în gura mare, forța scandalului atinsese brusc culmea, o culme de neconceput Se întâmpla ceva neobișnuit Deodată, Izea scoase un vaiet și, apucându-se de burtă, se încovoie pe jumătate — de data aceasta serios. Andrei deschise portiera, ieși afară, dar numaidecât fu lovit în cap cu o cutie de conserve goală. Nu simți durere, ci doar un puternic simțământ de umilință. Silva se îndoi la rândul lui și alunecă în beznă. Andrei, ferindu-și fața și capul se uită într-o parte și în alta.