Nu se vedea nimic. De după grămezile de gunoi din stânga, cădeau ca grindina cutii ruginite, bucăți de lemn putrezit, oase uscate și chiar bucăți de cărămidă. Se auzi un zgomot de sticlă spartă. Un răcnet sălbatic de indignare se înălță deasupra coloanei. „Ce canalie se distrează acolo?!” strigară mai multe voci aproape în cor. Începură să huruie motoarele pornite, se aprinseră farurile. Câteva camioane începură să facă manevre stângace — pesemne că șoferii încercau să le aducă în poziția de a lumina crestele grămezilor de gunoi, de unde acum zburau cărămizi întregi și sticle goale. Alți vreo câțiva oameni, aplecându-se, dispărură în beznă, precum Silva.
Fugitiv, Andrei observă că Izea, cu fața schimonosită de durere, se chircise lângă roțile din spate și își pipăia burta. Atunci, Andrei urcă în cabină, înhăță de sub scaun levierul și sări din nou afară. La moacă ticăloșilor, să le dăm la moacă! Văzu cum vreo zece gunoieri, în patru labe, agățându-se cu mâinile de ce puteau, se cățărau furioși pe pantă. Unul dintre șoferi izbuti totuși să așeze mașina de-a curmezișul și lumina farurilor alergă pe creasta neregulată, din care răsăreau bucăți de mobilă veche, zdrențe, bucăți de hârtie, de unde sclipeau cioburi de geamuri sparte. Sus, deasupra piscului de gunoi, atârna cupa unui escavator pe fundalul cerului întunecat. Și acolo, în cupă, se mișcă ceva, ceva mare, cenușiu, cu reflexe argintii. Andrei încremeni cu privirea ațintită și în aceeași clipă un urlet cumplit acoperi întregul vacarm de voci:
— Diavolii! Diavolii! Fugiți!…
Și numaidecât, de-a rostogolul, în patru labe, peste cap, ridicând nori de praf, în vârtejul zdrențelor și peticelor de hârtie, oamenii se prăvăliră de pe pantă — ochi înnebuniți, guri căscate, brațe agitate. Cineva, cu capul ascuns între coatele strânse, trecu în goană pe lângă Andrei, alunecă și căzu, sări din nou în picioare și pomi cu toată viteza în direcția orașului. Altul, respirând zgomotos, se înghesui între radiatorul mașinii lui Andrei și spatele mașinii din față, rămase înțepenit acolo, se agăță, încercă să se smulgă și începu să urle ca din gură de șarpe. Brusc se făcu liniște, se auzea doar huruitul motoarelor, dar numaidecât, cu șuierături ca niște lovituri de bici, trosniră niște împușcături. Și sus, pe creastă, la lumina albăstruie a farurilor, Andrei zări un om înalt și slab, care stătea cu spatele spre mașini și, ținând un pistol cu ambele mâini, trăgea undeva în beznă, dincolo de creastă.
El trase de cinci sau șase ori în deplină liniște, apoi din întuneric izbucni un urlet neomenesc, furios, miorlăitor, trist, de parcă douăzeci de mii de motani în luna martie se adunaseră să miaune toți deodată în megafoane, și omul cel slab se retrase îndărăt, se poticni, își flutură stupid brațele și coborî panta, alunecând pe spate. Andrei se retrase și el, presimțind ceva cumplit la culme, și băgă de seamă cum creasta mormanului de gunoi începu să se miște pe neașteptate.
Niște fantome cenușiu-argintii, fantastice, monstruoase, începură brusc să mișune acolo, scăpărând din mii de ochi cu sclipiri sângerii, rânjind cu milioane de colți umezi, fluturând o pădure de labe flocoase incredibil de lungi. O perdea groasă de praf se ridică deasupra lor în lumina farurilor și o ploaie compactă de sfărâmături, pietre, sticle, bulgări de murdărie se abătu asupra coloanei.
Andrei nu mai rezistă. Se aruncă în cabină, se chirci cât mai adânc într-un colț și își puse pe genunchi manivela, încremenind ca într-un coșmar. Nu înțelegea absolut nimic, și când un trup negru acoperi portiera deschisă răcni fără să-și audă propria voce și începu să împingă cu fierul în acel ceva moale, înfricoșător, care se apăra, intrând peste el, și împinse până când strigătul jalnic al lui Izea: „Idiotule, sunt eu!” — îl readuse în simțiri. Și atunci Izea urcă în cabină, trânti portiera în urma lui și, cu o voce neașteptat de calmă, îl informă:
— Știi ce sunt astea? Maimuțe. Scârbele dracului!
La început Andrei nu pricepu, pe urmă înțelese, dar nu-i venea să creadă.
— Zău? zise el. Coborî pe scară și se uită din afara cabinei. Întocmai: erau maimuțe. Foarte mari, foarte păroase, foarte fioroase la vedere, dar nu diavoli și nici fantome, ci doar maimuțe. Andrei simți că îl ia cu călduri de rușine și de ușurare, și în aceeași clipă ceva greu și tare îl trăsni drept peste ureche atât de puternic, încât fu izbit cu cealaltă ureche de acoperișul cabinei.
— Toată lumea la mașini! zbieră undeva, înainte, o voce autoritară. Încetați cu panica! Nu sunt decât niște paviani! Nimic înfricoșător!… La mașini și — îndărăt!…
Coloana de mașini se transformase într-un adevărat infern. Tobele de eșapament păcăneau, farurile se aprindeau și se stingeau, fumul albăstrui se ridica în rotocoale spre cerul fără stele. Deodată, din întuneric, străluci o față parcă vopsită în negru, niște mâini îl apucară pe Andrei de umeri, îl scuturară ca pe o așchie, îl vârâră în cabină și chiar atunci camionul din față dădu înapoi și se înfipse cu un trosnet în radiator, iar camionul din spate se mișcă înainte și izbi în benă ca într-o tamburină, încât acolo zăngăniră tomberoanele deranjate, iar Izea îl scutura pe Andrei de umăr, întrebându-l cu insistență: „Știi sau nu știi să conduci o mașină? Andrei! Știi?” — iar din fumul albăstrui cineva țipă ca din gură de șarpe: „M-au omorât! Ajutor!” — și vocea autoritară continua să strige: „Încetați cu panica! Mașina din spate, dă înapoi! Iute!” — iar de sus, din dreapta și din stânga, cădeau tot felul de obiecte tari, zăngăneau pe capotă, bubuiau în tomberoane, izbeau cu zgomot în geamuri, vuiau neîntrerupt, tânguindu-se, claxoanele, și urletul miorlăitor, dezgustător, creștea fără oprire.
Deodată, Izea declară: „Eu am plecat…” — și, acoperindu-și încă din cabină capul cu mâinile, ieși afară. Era cât pe-aci să nimerească sub o mașină care gonea înspre oraș — printre tomberoanele care săltau și se aplecau încolo și-ncoace se zări pentru o clipă fața schimonosită a socotitorului. Pe urmă Izea dispăru și apăru
Donald fără pălărie, cu hainele rupte și pline de praf, azvârli pistolul pe banchetă, se așeză la volan, porni motorul și, scoțând capul din mașină, dădu îndărăt.
Evident, oarecare ordine se făcuse totuși: vaietele încetaseră, se auzea doar huruitul motoarelor, și toată coloana, puțin câte puțin, se deplasa îndărăt. Părea că și grindina de pietre și sticle se mai potolise. Pavianii săreau și umblau încoace și-ncolo în vârful mormanului de gunoi, însă nu îndrăzneau să coboare, ci doar urlau acolo, căscându-și boturile de câine, întorcându-și în bătaie de joc spre coloană bucile care luceau în lumina farurilor.
Camionul înainta tot mai repede, apoi se împotmoli din nou într-o groapă de noroi, ieși în șosea, vira, Donald schimbă viteza, apăsă pe accelerator și, trântind portiera, se lăsă pe spătarul scaunului. În față, licăreau în beznă luminile roșii ale mașinilor care goneau nebunește.
Am scăpat, își zise Andrei cu ușurare, pipăindu-și cu grijă urechea. Urechea se umflase și zvâcnea. Ca să vezi — paviani!… Dar de unde paviani? Și atât de mari… și atât de mulți!… Pe aici nu s-au pomenit nicicând paviani… În afară, firește, de Izea Katzman. Și de ce tocmai paviani? De ce nu tigri?… Se suci puțin pe banchetă. În vremea asta, camionul se hurducă, Andrei zbură în sus și, când reveni, simți că se lăsase pe ceva tare. Vârî mâna sub șezut și scoase un pistol. O clipă se uită la el fără să priceapă. Era un pistol negru, micuț, cu țeavă scurtă și mâner striat. Pe urmă, Donald rosti pe neașteptate.