Prima încăpere era goală. În cea de a doua — un om în izmene striga tare în receptorul telefonvilui, iar cel de al doilea, drăcuind, trăgea pe el un halat de birou. De sub halat se arătau niște pantaloni bufanți de polițist și niște pantofi lustruiți și răslustruiți, fără șireturi — tot de polițist. Deschizând cel de-al treilea birou, Andrei căpătă o lovitură peste ochi cu un obiect roz și cu nasturi. Sări îndărăt numaidecât, reușind să observe doar niște corpuri robuste, evident de femeie. În schimb, în cea de a patra încăpere dădu peste Mentor.
Ședea pe pervaz, cuprinzându-și genunchii cu mâinile, privea în întunericul de dincolo de fereastră, despicat de lumina fulgerătoare a farurilor. Când Andrei intră, își întoarse spre el fața-i bună, îmbujorată, ca întotdeauna, își ridică ușor sprâncenele și râse. Și, văzând acest surâs, Andrei se liniști numaidecât, furia și înverșunarea lui dispărură, și era evident că până la urmă totul se va isprăvi, neapărat cu bine, se va aranja și, în genere, se va isprăvi cu bine.
— Iată, zise el, desfăcându-și brațele a neputință și zâmbind la rândul lui. Nu pot să fiu nimănui de folos. Să conduc mașina — nu știu, unde se afla gimnaziul — nu știu… Mare zăpăceală, imposibil să pricepi ceva…
— Da, conveni Mentorul cu simpatie. O zăpăceală îngrozitoare. Își coborî picioarele de pe pervaz, își vârî palmele sub el și își bălăbăni picioarele ca un copil. — Este chiar necuviincios. Chiar rușinos. Oameni maturi, serioși, în majoritatea lor — cu experiență… care va să zică, organizarea lasă de dorit… Nu-i așa, Andrei? Înseamnă că niște probleme importante sunt lăsate la voia întâmplării… lipsă de pregătire… lipsă de disciplină… Ei, și birocratismul, firește.
— Da! zise Andrei. Firește! Știți ce am hotărât? N-o să mai caut pe nimeni și n-o să mai lămuresc nimic, o să mă înarmez cu o bâtă și mă duc. Mă alătur vreunui detașament. Iar dacă nu mă vor primi, atunci — singur. Căci acolo au rămas femei… și copii…
La fiecare cuvânt al lui, Mentorul dădea aprobator din cap, nu mai zâmbea, fața lui era serioasă și condescendentă.
— Un singur lucru ar mai fi… spuse Andrei, încrețindu-și fruntea. Cum rămâne cu Donald?
— Cu Donald? întrebă și Mentorul, ridicându-și sprâncenele. Ah, cu Donaid Cooper! — începu să râdă. —Desigur, dumneata ești convins că Donaid Cooper a fost arestat și deja și-a recunoscut delictele… Nici vorbă. Acum, Donald Cooper tocmai organizează un detașament de voluntari pentru respingerea acestei invazii dezmățate și, de bună seamă, nu este câtuși de puțin bandit, n-a săvârșit nici un delict, iar revolverul l-a procurat de la piața neagră în schimbul ceasului de buzunar cu sonerie al bunicului său… Ce să-i faci? A trăit toată viața cu arma în buzunar — s-a obișnuit!
— Da, desigur! spuse Andrei, simțind o mare ușurare. E foarte clar! Nici eu nu credeam, socoteam pur și simplu că… bine! Se întoarse să plece dar se opri. — Spuneți-mi… dacă nu-i secret, firește… spuneți-mi, la ce bun toate astea? Maimuțele?… De unde vin? Ce trebuie să dovedească ele?
Mentorul oftă și se dădu jos de pe pervaz.
— Dumneata, Andrei, iar îmi pui niște întrebări la care…
— Nu! Eu înțeleg totul! zise Andrei cu convingere, strângându-și mâinile la piept. Vreau doar…
— Stai puțin. Dumneata iar îmi pui întrebări la care pur și simplu nu pot să răspund. Înțelege odată! Nu pot, nu știu. Eroziunea clădirilor… Preschimbarea apei în fiere… de fapt, astea s-au întâmplat înaintea venirii dumitale… Acum, iată — pavianii. Țin minte cum mă descoseai: cum este cu putință ca oameni de naționalități diferite să vorbească aceeași limbă fără măcar să bănuiască acest lucru?… Îți amintești cât de mirat erai, cât de nedumerit, speriat chiar, cum îi demonstrai lui Kensi că el vorbește rusește, iar Kensi îți demonstra dumitale că vorbești în japoneză, îți amintești? Dar acum te-ai obișnuit, acum aceste probleme nici nu-ți mai vin în minte. Una din condițiile Experimentului. Experimentul este Experiment, ce poți să mai spui? — Zâmbi. — Hai du-te, du-te, Andrei. Locul dumitale este acolo. Întâi de toate — acțiune. Fiecare la locul său, și fiecare ce poate!
Și Andrei ieși, mai bine-zis o zbughi, în coridorul acum absolut pustiu și se rostogoli pe scara principală în piață, unde zări un grup liniștit de oameni în jurul camionului de sub felinar și, fără să mai șovăie, se amestecă în această mulțime, își făcu loc în față, i se puse în mână o lance grea de metal, și el se simți înarmat, puternic și gata de lupta decisivă.
Ceva mai încolo, cineva — o voce puternică, foarte cunoscută! — ordonă alinierea în front câte trei, și Andrei, cu lancea pe umăr, alergă într-acolo și își găsi loc între un latino-american masiv cu bretele peste cămașa de noapte și un intelectual slăbănog, blond-albicios, care era nevoie mare de nervos — își scotea una-două ochelarii, le aburea lentilele, ștergându-le cu batista, și îi arbora din nou pe nas, potrivindu-i cu două degete.
Detașamentul nu era prea mare, vreo treizeci de oameni cu toții. Îl comanda Fritz Geiger, ceea ce, pe de o parte, era o ofensă destul de mare, dar, pe de altă parte, nu puteai să nu recunoști că în situația dată Fritz Geiger, un fascist care a scăpat cu viață, s-a dovedit a fi cel mai potrivit pentru această funcție.
Așa cum se cuvine unui fost unteroffizier al Wermachtului, el nu se sfia să-și aleagă expresiile și îți era scârbă să-l asculți. „Alinie-rea! răcnea el în toată piața, de parcă ar fi comandat un regiment la instrucția de front. Hei, tu, ăla în târlici! Da, da, tu! Trage-ți târtița!… Și tu, de-acolo, ce te-ai crăcănat ca o vacă după montă? Nu te privește? Lancea la picior! Nu pe umăr am spus, ci la picior — tu, babă cu cozondraci! Drrrepți! După mine înainteee… La loc comanda! înainte marș!” Cu chiu cu vai, porniră. Numaidecât Andrei fu călcat pe piciorul din spate, se poticni și îl lovi cu umărul pe intelectual și acela, firește, scăpă jos ochelarii șterși pentru a nu știu câta oară. „Boule!” îi zise Andrei, neputându-se stăpâni.
„Fiți mai atent! țipă intelectualul cu voce subțire. Pentru Dumnezeu!…” Andrei îl ajută să-și găsească ochelarii, iar când Fritz se năpusti asupra lor, înecându-se de furie, Andrei îl trimise la mama dracului.
Împreună cu intelectualul, care nu contenea să-i mulțumească și să se poticnească, ajunse coloana din urmă, mai parcurseră încă vreo douăzeci de metri și primiră ordinuclass="underline" „La mașini!” Mașinile erau de fapt una singură, un ditamai camionul, în care, după urme evidente, căraseră de curând mortar. Când urcară, simțiră sub picioare ceva moale, ca noroiul. Omul în târlici sări îndărăt peste marginea camionului și declară că în această mașină el personal nu merge nicăieri. Fritz îi ordonă să se întoarcă în camion. Omul îi răspunse că este în papuci și s-a udat la picioare. Fritz îl făcu scroafă borțoasă. Omul în târlicii uzi, fără să se sperie câtuși de puțin, îi răspunse că, dimpotrivă, el nu e scroafă, fiindcă scroafa ar fi acceptat pesemne să meargă în această murdărie —, el cere mii de scuze celor ce s-au învoit să meargă în această cocină de porci, dar… Atunci, pe neașteptate, din camion coborî latino-americanul și, vârându-și degetele mari sub bretele, se îndepărtă agale.