— Nu, rosti Fritz autoritar. Cărămizile nu sunt bune. O să spargem toate geamurile, și, pe urmă, ei vor arunca în noi cu aceleași cărămizi… nu. Aici ar trebui ceva de pirotehnie… Rachete, petarde… Ah, de-am avea vreo zece tuburi de fosgen!
— De unde pirotehnie în oraș? rosti disprețuitor o voce de bas. Iar în ce privește fosgenul, atunci, după opinia mea sunt de preferat pavianii…
În jurul comandantului începu să se strângă mulțimea. Singur grecul cel oacheș rămase deoparte: împroșcând cu blesteme neomenești, el se spăla la cișmea.
Andrei observa cu coada ochiului cum coadă-neagră și ortacii lui se strecurau din nou pieziș spre chioșc. Ici-colo, la ferestrele caselor începură să apară, palide din pricina spaimelor trăite și roșii de enervare, chipurile aborigenilor, mai ales feminine. „Hei, ce v-ați așezat acolo? strigau de la ferestre. Alungați-i odată, că sunteți bărbați!… Uitați-vă cum devastează chioșcul!… Bărbați, ce stați cu mâinile în sân? Hei, tu, ăla blond-albicios! Comanzi sau ce faci? De ce stați ca niște stâlpi?… Doamne, îmi plâng copilașii! Faceți ceva ca să putem ieși afară!… Bărbați sunteți voi? V-ați speriat de niște maimuțe!…” Bărbații mârâiau posomorâți și rușinați. Domnea o atmosferă deprimantă.
— Pompierii! Trebuie să chemăm pompierii! propuse basul disprețuitor. Cu scări și cu pompe de incendiu…
— Lăsați-i încolo de pompieri — douăzeci de oameni…
— Pompierii sunt pe Strada Principală.
— Poate ar trebui aprinse niscai făclii? Poate se vor speria de foc?
— De ce dracu’ au luat armele polițiștilor? Să li se înapoieze!
— Băieți, ce-ar fi s-o roim acasă? Când mă gândesc că soția mea e singură acolo…
— Lăsați-o baltă. Toți au soții. Aceste femei sunt și ele soțiile cuiva…
— Asta așa este…
— Poate ar trebui să ne urcăm pe acoperișuri? Să le altoim cu ceva de pe acoperișuri…
— Cu ce o să le ajungi, nătărăule? Cu bastonul ăsta al tău?
— Aaa, canaliile! răcni deodată cu ură basul disprețuitor, își făcu vânt și, opintindu-se, își aruncă drugul de fier în mult chinuitul chioșc. Drugul străpunse peretele de placaj, banda lui coadă-neagră se uită cu mirare, zăbovi câteva clipe și se apucă din nou de castraveți și cartofi. Femeile de la ferestre începură să râdă batjocoritor.
— Asta-i, ce să-i faci, zise cineva cu chibzuială. În orice caz, prin prezența noastră îi reținem aici, le stânjenim acțiunile. E bine și atât. Câtă vreme suntem aici, ei se vor teme să înainteze mai departe, în adâncime…
Toți începură să privească de jur-împrejur și să murmure. Pe cel chibzuit îl siliră repede să tacă. În primul rând, aflară că pavianii înaintează totuși în adâncime, neținând seama de prezența chibzuitului aici și, în al doilea rând, chiar dacă nu ar fi înaintat, ce, oare chibzuitul se pregătea să înnopteze aici? Să trăiască aici? Să doarmă aici? Să se cace și să se pișe aici?
Apoi se auzi tropot domol de copite, scârțâit de căruță, toți priviră în susul străzii și tăcură. Pe caldarâm se apropia agale o căruță cu doi cai. În căruță, într-o rână, cu picioarele atârnate, încălțate în cizme de pânză impermeabilă, moțăia un bărbat voinic într-o tunică de model militar rusesc și în pantaloni de călărie. Capul aplecat al bărbatului era pe de-a-ntregul acoperit de păr blond încâlcit, în mâinile uriașe de culoare maronie ținea slab hățurile. Caii — unul murg, altul cenușiu-rotat — de asemenea pășeau alene și, pare-se, moțăiau și ei din mers.
— Se duce la piață, rosti cineva cu invidie. E fermier.
— Da, băieți, vai de capul fermierilor când canaliile astea vor ajunge la ei…
— Cât de bine îmi închipui pavianii pe ogoare!…
Andrei se uită curios. Pentru prima dată de când se afla în Oraș vedea un fermier, deși auzise multe despre acești oameni — se zicea că erau niște oameni ursuzi și cam sălbatici, locuiau departe, la nord, și duceau acolo o luptă dură cu mlaștina și jungla, la oraș veneau doar pentru a-și
desface produsele gospodăriei lor și, spre deosebire de orășeni, nu-și schimbau niciodată profesia.
Căruța se apropia încet, căruțașul, legănându-și capul căzut în piept, din când în când, fără să se trezească, plescăia din buze, trăgând ușor de hățuri, când deodată, maimuțele, până atunci destul de pașnice, fură cuprinse de o iritare neobișuită. Fie că le enervaseră caii, fie că până la urmă se săturaseră de prezența unor cete străine pe strada lor, ele începură brusc să mârâie, să se agite, să-și arate colții, iar câteva dintre cele mai hotărâte, cățărându-se pe burlane, urcară pe acoperiș și porniră să smulgă și să spargă țigla.
Unul din primele cioburi îl nimeri pe căruțaș drept între omoplați. Fermierul tresări, se ridică în picioare și cu ochii larg deschiși cercetă strada. Cel dintâi pe care îl observă fu intelectualul cu ochelari, care se întorcea obosit din potera lui nereușită, clătinându-se singur în spatele căruței. Fără să scoată o vorbă, fermierul lăsă hățurile (caii se opriră numadecât), sări din căruță și, răsucindu-se din mers, vru să se repeadă asupra celui care, chipurile, îl jignise, dar numaidecât o altă bucată de țiglă îl nimeri pe intelectual drept în creștet. Intelectualul gemu, scăpă ranga din mână și se lăsă pe vine, cuprinzându-și capul cu mâinile. Fermierul se opri perplex. În jurul lui, pe caldarâm, cădeau trosnind bucăți de țiglă, spărgându-se în fărâme portocalii.
— Detașament, la adăpost! ordonă vitejește Fritz și se năpusti spre intrarea celei mai apropiate clădiri. Toți se împrăștiară care încotro, ca potârnichile, Andrei se lipi de peretele casei în unghiul mort, urmărindu-l curios pe fermier, care, complet năuc, se uita în toate părțile și după cât se părea nu pricepea nimic. Privirea lui încețoșată aluneca pe cornișe și pe burlanele de scurgere, acoperite de pavianii care își ieșiseră din minți, închise ochii și scutură din cap, apoi din nou deschise ochii larg și rosti tare:
— Praznicu’ și parastasu’ mă-tii!
La adăpost! i se striga din toate părțile. Hei, bărbosule! Vino-ncoace! O să te pocnească la scăfârlie, nătărăule!…
— Ce înseamnă asta? întrebă fermierul cu voce tare, adresându-se intelectualului, care se târa în patru labe în căutarea ochelarilor. Nu-mi spuneți și mie cine sunt ăștia de aici?
— Maimuțe, firește! răspunse supărat intelectualul. Dumneata nu vezi, domnule?
— Ce să zic, aveți și voi niște obiceiuri! rosti fermierul uluit, abia acum trezindu-se de-a binelea. Mereu născociți câte ceva!…
Acest fiu al bălților era acum binevoitor și predispus la filosofare. Se convinsese că jignirea ce-i fusese adusă nu poate fi socotită ca atare, și acum era puțin năucit de priveliștea hoardelor flocoase, care săreau pe cornișe și felinare. Doar clătină mustrător din cap și se scărpina în barbă. Intelectualul își găsi, în sfârșit, ochelarii, își luă ranga și fugi cât îl țineau picioarele la adăpost, astfel încât fermierul rămase în mijlocul străzii singur-singurel — singura țintă și destul de ademenitoare pentru țintașii cei păroși. Dezavantajul extrem al acestei poziții nu întârzie să se arate. O duzină de cioburi mari se sparseră cu zgomot la picioarele lui, iar cele mai mici răpăiră pe capu-i ciufulit și pe umeri.
— Da’ ce-nseamnă una ca asta?! răcni fermierul. O altă bucată de țiglă îl pocni în frunte. Fermierul nu mai zise nimic și o zbughi spre căruța lui.
Căruța se afla exact în dreptul lui Andrei, și Andrei crezu la început că fermierul se va prăvăli într-o rână în căruță, se va lăsa păgubaș și se va întoarce la mlaștinile lui, cât mai departe de acest loc periculos. Însă bărbosul nici nu se gândea să se lase păgubaș. Mormăind printre dinți: „Ciumele, târfele!…” — cu mare grabă și înfrigurare, cu nebănuită abilitate, începu să cotrobăie prin căruță. Din pricina spinării lui late, Andrei nu vedea ce face acolo, însă femeile din casa de vizavi vedeau totul și numaidecât începură să țipe toate deodată, închiseră ferestrele și se făcură nevăzute. Andrei nu apucă nici măcar să clipească.