Michael Ondaatje
Pacientul englez
În amintirea lui Skip şi Mary Dickinson
Pentru Quintin şi Griffin
Şi pentru Louise Dennys, cu mulţumiri.
Mulţi dintre dumneavoastră îşi amintesc cu siguranţă tragicele împrejurări ale morţii lui Geoffrey Clifton, urmate de dispariţia soţiei sale, Katharine Clifton, în 1939, în timpul unei expediţii în deşert în căutarea oazei Zerzura.
Nu pot începe această întrunire înainte de a face o referinţă plină de compasiune la acele tragice evenimente.
Tema noastră din această seară este…
I
Vila
Se ridică în picioare în grădină, unde lucrase, şi priveşte în zare. Simte o schimbare de vreme. Încă un suflu de vânt, un susur de sunete prin aer, şi înalţii chiparoşi se leagănă uşor. Ea se întoarce şi o porneşte în sus spre casă, sărind peste un zid pitic, simţind pe braţele dezgolite primele picături de ploaie. Traversează loggia[1] şi intră repede în casă.
Trece prin bucătărie fără să se oprească, urcă scările pe întuneric şi străbate lungul coridor la capătul căruia se zăreşte pragul de lumină al unei uşi întredeschise.
Intră în camera care, la rândul ei, e o grădină — formată însă din arbori şi boite de verdeaţă pictate pe ziduri şi pe tavan. Bărbatul e întins pe pat, cu trupul dezvelit în adierea vântului, şi, auzind-o, îşi întoarce încet capul spre ea.
O dată la patru zile îi spală trupul înnegrit, pornind de la picioarele mistuite. Înmoaie o cârpă şi, ţinându-i-o deasupra gleznelor, stoarce peste el apa, privindu-l cum murmură, zărindu-i zâmbetul. Peste fluierul piciorului sunt cele mai adânci arsuri. Dincolo de vineţiu. Os curat.
Îl îngrijeşte de luni de zile şi îi cunoaşte bine trupul, penisul dormind ca un căluţ de mare, şoldurile uscate şi înguste. Şoldurile lui Cristos, îşi spune în gând. El este sfântul ei deznădăjduit. Întins pe spate, fără pernă, privind în sus, la frunzişul de pe tavan, un umbrar de ramuri verzi şi, deasupra, cerul albastru.
Îi întinde calamină în fâşii înguste peste piept, unde e ars mai uşor, unde îl poate atinge. Îi iubeşte scobitura de mai jos de ultima coastă, cu ţărmul ei abrupt de piele. Aplecându-se spre umărul lui, îi suflă aer răcoros în lungul gâtului, şi el murmură ceva.
Ce? întreabă ea, pierzându-şi şirul gândurilor.
El îşi întoarce spre ea faţa întunecată, ochii cenuşii. Ea bagă o mână în buzunar. Decojeşte pruna cu dinţii, scoate sâmburele şi îi pune în gură miezul fructului.
El începe din nou să murmure, purtând cu el inima atentă a tinerei infirmiere pe oriunde îi călătoreşte cugetul, în adâncul de aducere aminte în care se cufundă întruna, toate aceste luni de dinainte de moarte.
Sunt poveşti pe care bărbatul le deapănă în şoaptă în liniştea odăii, şi care plutesc din zare în zare ca un şoim. Se trezeşte în îmbrăţişarea copacului pictat în jurul său, cu revărsarea sa de flori, cu braţe de arbori seculari. Îşi aminteşte mese în aer liber, o femeie care i-a sărutat părţi ale trupului azi arse, de culoarea vinetelor coapte.
Am petrecut săptămâni în şir în deşert uitând să mai privesc luna, spune el, precum un soţ poate petrece zile întregi fără a se uita în ochii soţiei sale. Acestea nu sunt păcate ale uitării, ci semne ale unei prea mari preocupări.
Îşi fixează privirea pe faţa tinerei femei. Dacă ea îşi întoarce capul, ochiul lui o însoţeşte până se afundă în zid. Ea se apleacă spre el. Cum ai fost ars?
După-amiaza e târzie. Mâinile lui se joacă cu o fâşie de cearşaf, mângâind-o cu coamele degetelor.
Am căzut arzând în deşert. M-au găsit şi mi-au făcut o targa din crengi şi m-au târât în ea prin pustie. Am traversat Marea de Nisip, trecând din când în când albii de râu secate. Vezi tu, erau nomazi. Beduini. Am căzut din zbor şi până şi nisipul s-a aprins. M-au văzut ridicân-du-mă gol din flăcări. Casca de piele de pe cap — o torţă vie. M-au aşezat într-un cuib, o luntre pentru un hoit, şi paşi au bufnit în nisip alergând cu mine. Rupsesem monotonia deşertului.
Beduinii erau buni cunoscători ai focului. Ştiau despre avioane care, din l939 încoace, tot cădeau din cer. Printre uneltele şi instrumentele lor erau unele făcute din metalul avioanelor prăbuşite şi al tancurilor sfărâmate. Era epoca războiului din ceruri. Puteau să recunoască zumzăitul unui avion lovit, ştiau cum să se folosească de asemenea ruine. Cel mai mărunt şurub dintr-o carlingă devenea un giuvaer. Am fost probabil primul care s-a ridicat în viaţă dintr-o maşinărie arzândă. Un om cu capul încoronat de flăcări. Nu-mi ştiau numele. Nu le ştiam tribul.
Cine eşti?
Nu ştiu. Mereu mă întrebi.
Ai zis că eşti englez.
Noaptea nu poate dormi: nu e niciodată destul de obosit. Fata îi citeşte din orice carte găsită jos, în bibliotecă. Lumânarea pâlpâie pe pagină şi pe faţa vorbitoare a tinerei infirmiere, la această oră abia mai luminând arborii şi peisajul care împodobeşte pereţii. El o ascultă, sorbindu-i cuvintele ca pe apă.
Dacă e frig, ea se strecoară cu grijă în pat şi stă întinsă lângă el. Pentru el orice atingere e dureroasă, chiar şi încheietura mâinii ei subţiri.
Uneori, la două noaptea, încă nu doarme, întins în întuneric cu ochii larg deschişi.
Simţise mirosul oazei înainte de-a o vedea. Umezeala din aer. Un freamăt în toate. Palmieri, frâurile animalelor. Zgomotul bidoanelor de tablă izbite, al cărui ton profund spunea că erau pline cu apă.
Turnaseră ulei pe fâşii lungi de pânză moale şi îl înfăşuraseră în ele. Fusese miruit.
Simţea prezenţa unui bărbat tăcut care-i stătea mereu alături, îi mirosea suflarea când se apleca asupra lui să-i desfacă bandajele o dată pe zi, în amurg, să-i cerceteze rănile pe întuneric.
Descoperit, devenea din nou bărbatul gol de lângă văpaia vie a unei maşini zburătoare. Apoi aşterneau iar fâşiile de pânză peste el. Ce naţie măreaţă îl găsise, se minuna. Ce ţară inventase curmale aşa de moi, mestecate de omul care-l veghea şi trecute din acea gură într-a sa. În tot acest timp, alături de aceşti oameni, nu-şi putuse aminti de unde venea. După mintea lui tulbure, ar fi putut să fie chiar duşmanul împotriva căruia luptase acolo sus, în cer.
Mai târziu, la spitalul din Pisa, i se păruse că vedea alături faţa care se aplecase noapte de noapte asupra sa, care mestecase şi înmuiase curmalele şi le trecuse apoi în gura lui.
Acele nopţi nu avuseseră nici o culoare. Nici un sunet, nici o melodie. Beduinii îşi impuneau o tăcere deplină cât timp era el treaz. Aşezat în altarul său de pânză, îşi imagina, în vanitatea lui, că stăteau cu sutele în jurul său, când de fapt ar fi putut să fie numai doi, cei care îl găsiseră, care îi smulseseră de pe cap coroana de flăcări. Aceia doi pe care îi ştia doar după gustul salivei înghiţite o dată cu curmala, sau după sunetul paşilor alergând.
Fata se aşeza şi citea, ţinând cartea deschisă în licărul luminii. Din când în când mai arunca o privire în lungul holului, în vila care fusese spital militar, în care stătuse împreună cu celelalte infirmiere, înainte ca ele să plece, pe rând, spre nord, o dată cu războiul, războiul aproape sfârşit.
În viaţa ei aceasta a fost o vreme în care s-a refugiat în lectură ca unică evadare din celula ei. Cărţile îi ocupau jumătate din existenţă. Aplecată asupra mesei, noaptea, citea despre băiatul din India care învăţase pe de rost diversele bijuterii şi obiecte aşezate pe o tavă, care trecuse de la un profesor la altul — cei care l-au învăţat dialectele, cei care l-au învăţat memorarea, cei care l-au învăţat cum să scape de forţele hipnozei.
1