Şi tu eşti în război.
Nu ştie nimic despre el. Chiar şi după vreo lună, de când îl îngrijeşte şi îi prepară injecţiile cu morfină. La început au avut o sfială amândoi, şi mai clară acum că rămăseseră singuri. Aceasta a fost la un moment dat depăşită. Pacienţii şi doctorii şi infirmierele şi aparatele şi cearşafurile şi prosoapele — toate au coborât dealul spre Florenţa, şi de acolo spre Pisa. Ea pusese deoparte tablete de codeină, şi, desigur, morfină. Le-a privit plecarea, şirul de camioane. Bun, atunci la revedere. A făcut cu mâna de la fereastra lui, trăgând apoi jaluzelele.
În spatele vilei se ridica un zid de piatră, mai înalt decât casa. În latura de vest a clădirii era o grădină prelungă, îngrădită, şi, treizeci de kilometri mai încolo, covorul oraşului Florenţa, care adesea se pierdea în ceaţa de peste vale. Se spunea că unul dintre generalii care locuiseră alături, în vila Medici, mâncase o privighetoare.
Vila San Girolamo, clădită anume spre a-i apăra pe ocupanţii săi de trupul diavolului, arăta ca o fortăreaţă asediată, braţele şi picioarele statuilor sale fiind sfărâmate mcâ din primele zile de bombardament. Nu exista o debarcare clară între casă şi natură, între clădirea lovită şi ramăşiţele de pământ ars, sfredelit de bombe. Pentru Hana grădinile sălbăticite erau ca nişte încăperi în plus. Păşea atentă pe muchiile lor, mereu cu gândul la minele neex plodate. Pe un petic de pământ fertil de lângă casă îşi întocmi o grădină cu o patimă furioasă, pe care o putea avea doar cineva crescut la oraş. În ciuda pământului ars, în ciuda lipsei de apă. Într-o bună zi va fi un umbrar de tei, cu încăperi verzi pline de lumină.
Caravaggio intră în bucătărie şi o găsi pe hana încovoiată peste masă. Nu-i putea vedea faţa sau braţele vârâte sub trup, numai spatele gol, umerii dezgoliţi.
Nu era nemişcată sau adormită. La fiecare suspin capul i se zguduia pe masă.
Caravaggio rămase pe loc, în picioare. Cei ce jelesc pierd mai multă energie decât ar pierde făcând orice altceva. Nu era încă dimineaţă. Faţa ei cufundată în întunecimea mesei de lemn.
— Hana, spuse el, şi ea încremeni, ca şi cum s-ar fi putut ascunde în propria sa tăcere.
— Hana.
Ea începu să geamă, ca sunetul să înalţe o barieră între ei, un râu peste care să nu poată fi ajunsă.
La început nu era sigur dacă să o atingă, dezgolită cum era, spuse „Hana”, şi apoi îi aşeză mâna bandajată pe umăr. Fata nu se opri din tremurul ei. Cea mai adâncă dintre dureri, gândi el. În care singurul mod de-a supravieţui e să scobeşti şi să arunci totul.
Ea se ridică, cu capul lăsat încă în jos, apoi rămase dreaptă înaintea lui, ca şi cum s-ar fi luptat să scape de magnetul mesei.
— Să nu te atingi de mine dacă ai vreun gând murdar.
Pielea palidă deasupra fustei, care era tot ce avea pe ea aici, în bucătărie, ca şi cum s-ar fi sculat din pat, s-ar fi îmbrăcat pe jumătate şi ar fi venit aici, aerul răcoros dinspre coline intrând pe uşă şi învăluind-o. Faţa îi era udă şi îmbujorată.
— Hana.
— Ai înţeles?
— De ce îl adori aşa de mult?
— Îl iubesc.
— Nu îl iubeşti, îl divinizezi.
— Lasă-mă-n pace, Caravaggio. Te rog.
— Te-ai legat de un cadavru, nu ştiu de ce.
— E un sfânt. Aşa cred eu. Un sfânt deznădăjduit. Există oare aşa ceva? Singura dorinţă ne e să-i ocrotim.
— Lui nici măcar nu-i pasă!
— Eu tot îl pot iubi.
— O fată de douăzeci de ani care renunţă la întreaga lume pentru a iubi o fantasmă.
Caravaggio făcu o pauză.
— Trebuie să te aperi de tristeţe. Tristeţea e foarte apropiată de ură. Dă-mi voie să-ţi spun. Am învăţat bine acest lucru. Dacă guşti din veninul altora — gândindu-te că-i poţi lecui împărţindu-l cu ei — ai să-l păstrezi în schimb în adâncul fiinţei tale. Oamenii aceia din deşert au fost mai înţelepţi decât tine. S-au gândit că le poate fi folositor. De aceea l-au salvat de la moarte, dar, când nu le-a mai fost de folos, l-au părăsit.
— Lasă-mă-n pace.
Când e singură se aşează, simţindu-şi nervul sensibil din glezna umezită de ierburile înalte ale livezii. Decojeşte o prună pe care a găsit-o în livadă şi a adus-o în buzunarul întunecat al rochiei de bumbac. Când e singură încearcă să-şi închipuie cine s-ar putea apropia pe vechiul drum înaintând pe sub gluga înverzită a celor optsprezece chiparoşi.
Când englezul se trezeşte din somn, fata se apleacă peste trupul lui şi îi pune în gură o bucată de prună. Gura lui deschisă păstrează fructul, ca pe apă, cu falca nemişcată. Pare a fi pe cale să plângă de atâta plăcere. Fata îl simte înghiţind încet pruna.
El îşi ridică mâna şi-şi şterge de pe buză ultima picătură, pe care limba n-o poate ajunge, şi-şi bagă degetul în gură să o soarbă. Dă-mi voie să-ţi spun ceva despre prune, începe. Când eram copil…
După primele nopţi, după ce majoritatea paturilor fuseseră puse pe foc, să-i apere de frig, fata luase hamacul unui soldat care murise şi începuse să-l folosească. Bătea piroane în care pereţi voia, în orice odaie dorea să se trezească, plutind peste tot gunoiul şi praful de puşcă şi apa de pe podele, peste şobolanii care începuseră să apară de la etajul al treilea. Noapte de noapte se cuibărea în silueta spectrală a hamacului luat de la un soldat mort, un om care murise îngrijit de ea.
O pereche de tenişi şi un hamac. Asta era tot ce luase de la alţii în acest război. Se trezea în alunecarea lunii pe tavan, înfăşurată într-o veche cămaşă în care dormea întotdeauna, rochia fiindu-i agăţată într-un cui de lângă uşă. Era mai cald acum, şi putea să doarmă aşa. Înainte, când fusese frig, trebuiseră să facă focul cu ce găseau.
Hamacul ei şi tenişii ei şi rochia ei. Se simţea în siguranţă în lumea minusculă pe care şi-o clădise; ceilalţi doi bărbaţi păreau a fi două planete depărtate, fiecare în sfera sa de memorie şi solitudine. Caravaggio, care fusese prietenul cel simpatic al tatălui ei în Canada, fusese în stare, în acele vremuri, fără să ridice un deget, să facă ravagii în caravana de femei în voia cărora părea a se lăsa. Acum zăcea în negura lui. Fusese un hoţ care refuza să lucreze cu alţi hoţi. pentru că nu putea avea încredere în ei, care schimba câte o vorbă cu bărbaţii, dar prefera să discute cu femeile, iar când începea să vorbească cu ele era prins imediat în capcane amoroase. Când ea, pe atunci, se furişa în casă la ceasurile timpurii ale dimineţii, îl găsea adormit pe fotoliul tatălui ei: istovit de atâtea tâlhării profesionale sau personale.
Se gândi la Caravaggio — de unii trebuia să te ţii bine, într-un fel sau altul, să-ţi înfigi dinţii adânc în muşchi, pentru a rămâne întreg la minte în compania lor. Trebuia să-i apuci de păr şi să te ţii strâns, ca un înecat, ca să te tragă la pieptul lor. Altminteri ei, apropiindu-se agale de tine pe o stradă, gata-gata să-ţi facă cu mâna, săreau peste un zid şi dispăreau luni în şir. In rolul lui de unchi, Caravaggio dispăruse mereu aşa.
Caravaggio te răscolea numai învăluindu-te în braţele, în aripile lui. Cu el, erai îmbrăţişat de o forţă. Dar acum zăcea în înnorare, ca şi ea, prin vreun colţ îndepărtat al marii clădiri. Şi uite aşa cu Caravaggio. Apoi mai era acel englez al deşertului.
Tot timpul cât durase războiul, cu cei mai grav suferinzi dintre pacienţii ei, rezistase păstrându-şi un fel de răceală în rolul ei de infirmieră. Voi rămâne pe picioare. Nu voi lăsa acest lucru să mă doboare. Acestea erau cuvintele ascunse, sunând tot războiul, prin toate oraşele către care şi prin care se târâseră, Urbino, Anghiari, Monterchi, până ce ajunseseră la Florenţa şi apoi mai departe, până ce în sfârşit sosiseră la cealaltă mare, lângă Pisa.