În spitalul din Pisa îl văzuse pentru prima dată pe pacientul englez. Un bărbat fără faţă. Un lac de abanos. Întreaga sa identitate devorată de-o flacără. Părţi din trupul Şi faţa lui fuseseră acoperite cu acid tanic, care se întărise ca o carapace protectoare peste carnea vie. În jurul ochilor era uns cu un strat gros de violet de genţiană. Nu mai era nimic de recunoscut în el.
Uneori ia câteva pături şi stă întinsă sub ele, plăcându-i mai mult greutatea lor decât căldura pe care i-o dau. Iar razele de lună alunecând pe tavan o trezesc, şi rămâne întinsă în hamac, cu mintea colindând. Pentru ea odihna, nu somnul, este starea cea mai plăcută. Dacă ar fi scriitoare, şi-ar aduna creioanele şi caietele şi pisica mult iubită şi ar scrie în pat. Nimeni, străin sau amant, n-ar trece vreodată de uşa încuiată.
A te odihni însemna a primi toate feţele lumii fără a le judeca. O baie în mare, amor cu un soldat care nici nu ţi-a ştiut numele. Blândeţe faţă de cei necunoscuţi şi anonimi, care de fapt era blândeţe faţă de tine însăţi.
Picioarele i se mişcă sub povara de pături militare. Fata înoată prin lâna lor aşa cum pacientul englez plutise prin placenta lui de pânză.
Ceea ce îi lipseşte aici este un amurg domol, un freamăt de copaci cunoscuţi. Întreaga ei tinereţe, la Toronto, învăţase pe de rost nopţile de vară. Numai acolo putea fi ea însăşi, întinsă pe un pat, păşind pe jumătate adormită pe o ieşire de incendiu cu o pisică în braţe.
În copilărie, sală de clasă îi fusese Caravaggio. El o învăţase să facă tumbe. Acum, cu mâinile mereu în buzunare, gesticulează doar din umeri. Cine ştie pe ce meleaguri îl purtase războiul. Cât despre ea, fusese instruită la Spitalul ataşat Colegiului de Fete şi apoi trimisă peste ocean în timpul invaziei Siciliei. Asta fusese în 1943. Divizia întâi de Infanterie Canadiană înaintase spre nordul Italiei, iar trupurile fărâmate fuseseră trimise înapoi, spre spitalele militare, ca noroiul aruncat în urmă de săpătorii unui tunel, noaptea. După bătălia de la Arezzo, când prima linie de trupe bătuse în retragere, fusese înconjurată zi şi noapte de rănile lor. După trei zile întregi fără odihnă, se întinsese în cele din urmă pe podea, lângă o saltea pe care zăcea un mort, şi dormise douăsprezece ore în şir, închizându-şi ochii pentru a uita lumea din jurul său.
Când se trezise, luase nişte foarfece dintr-un vas de porţelan, se aplecase şi începuse să-şi tundă părul, fără să-i pese de stil sau lungime, doar tăind — cu iritarea stârnită de plete în zilele dinainte încă vie în minte — când se aplecase şi părul îi intrase în sângele din răni. Nu voia să aibă nimic care s-o unească cu moartea, s-o înlănţuie de ea. Pipăise ce mai rămăsese, să se asigure că nu mai avea nici o şuviţă mai lungă, şi se întorsese din nou să înfrunte saloanele pline de răniţi.
De atunci nu se mai uitase în oglinzi. Pe măsură ce războiul devenea mai crunt, începuse să primească veşti despre cum muriseră unele cunoştinţe. Se temea de ziua în care avea să şteargă sângele de pe faţa unui pacient şi să descopere că era tatăl ei sau omul care-i servise nişte mâncare peste o tejghea, pe Danforth Avenue. Deveni severă cu sine însăşi şi cu pacienţii. Raţiunea era singurul lucru care îi putea salva, şi lumea nu mai avea nici o raţiune. Termometrul de sânge urca spre nordul ţării. Unde mai era, şi ce mai era Toronto în mintea ei? Aceasta era o operă înşelătoare. Oamenii se înăspreau faţă de cei din jur — soldaţi, doctori, infirmiere, civili. Hana se apleca mai aproape de rana pe care o curăţa, gura ei murmurând ceva soldaţilor.
Îi striga pe toţi „Băiete”, şi râdea de-un cântec care zicea:
Ştersese sânge de pe braţe care sângeraseră mai departe. Scosese din răni atâtea bucăţi de schije, încât avea impresia că înlăturase o tonă de metal din imensul trup al umanităţii Pe care îl îngrijea, în vreme ce armata înainta spre nord. Intr-o noapte, când un pacient muri, ea trecu peste toate regulile şi luă o pereche de tenişi pe care acesta îi avusese în rucsac şi îi încălţă. Îi erau puţin cam mari, dar erau comozi.
Faţa îi deveni mai uscată şi mai severă, faţa pe care Caravaggio avea s-o întâlnească după un timp. Era slabă, mai ales de oboseală. Se simţea întruna flămândă, şi se epuiza, furioasă, hrănind câte un pacient care nu putea sau nu voia să mănânce, privind pâinea fărâmiţându-se, supa sleindu-se, pe care ea tânjea să le înghită într-o clipă. Nu-şi dorea nimic deosebit, doar pâine, carne. Într-unul din oraşe era o brutărie ataşată spitalului, şi, în timpul liber, se plimba printre brutari respirând pulberea şi promisiunea hranei. Mai târziu, când se aflau la est de Roma, cineva i-a făcut cadou o anghinare de Ierusalim.
I se părea ciudat să doarmă prin bazilici, sau mănăstiri, sau pe oriunde erau încartiruiţi răniţii, înaintând întruna spre nord. Fata rupea micuţul steag de carton de la piciorul patului când cineva murea, ca sanitarii să poată observa de la distanţă. Apoi părăsea clădirea cu ziduri groase de piatră şi ieşea afară în plină primăvară sau iarnă sau vară, anotimpuri care păreau arhaice, care străbătuseră întreg războiul solemne ca nişte bătrâni distinşi. Ieşea afară oricum ar fi fost vremea. Tânjea după un aer care să nu miroasă a nimic uman, dorea lumină de lună chiar dacă era însoţită de furtuni.
Salut Băiete, adio Băiete. Îngrijirea era scurtă. Aveau un contract doar până la moarte. Nimic din spiritul şi trecutul ei n-o pregătise să fie infirmieră. Dar retezarea părului fusese şi ea un contract, care durase până ce fuseseră încartiruiţi în vila San Girolamo, la nord de Florenţa. Aici mai erau patru infirmiere, doi doctori, o sută de pacienţi. Războiul din Italia înainta spre nord, iar ei erau singurii lăsaţi în urmă.
Apoi, în timpul sărbătoririi unei victorii locale, o sărbătoare oarecum jalnică în acest orăşel de munte, fata hotărâse că nu se va întoarce la Florenţa sau la Roma sau în orice alt spital, războiul ei era sfârşit. Va rămâne cu acel bărbat ars pe care-l numeau „pacientul englez”, care, acum îi era clar, nu trebuia mutat datorită fragilităţii membrelor sale. Îi va pune beladonă[10] peste ochi, îi va spăla cu soluţie salină pielea cicatrizată şi arsurile întinse. I se spusese că spitalul nu era un loc sigur — acea mănăstire de măicuţe, care fusese luni de zile un punct de apărare german bombardat cu obuze şi rachete de semnalizare de către aliaţi. Nu se va lăsa nimic în urmă pentru ea, va fi lipsită de apărare în faţa bandiţilor. Ea tot refuză să plece, îşi scoase uniforma de infirmieră, îşi despacheta rochia cafenie cu imprimeu pe care o purtase la ea luni de zile şi o îmbrăcă, încălţată în tenişi. Se desprinse de război. Se lăsase dusă încolo şi încoace după voinţa lor. Până ce măicuţele vor cere înapoi vila, ea va sta aici împreună cu englezul. Avea el ceva ce ar fi vrut şi ea să înveţe, alături de care voia să crească, în care să se ascundă, prin care să poată refuza să fie matură. Avea un fel de vals mărunt în felul în care-i vorbea şi în felul în care gândea. Voia să-l salveze pe acest bărbat fără nume, fără faţă aproape, care fusese unul dintre cei două sute sau cam aşa ceva lăsaţi în grija ei în timpul marşului spre nord.