A fost spital, spuse ea încet. Şi înainte, cu mult înalte, o mănăstire de măicuţe. Apoi au ocupat-o soldaţii.
Eu cred că e fosta vilă Bruscoli. Poliziano — marele Protejat al lui Lorenzo. Mă refer la anul 1483. La Florenţa, în biserica Santa Trinita, poţi vedea o pictură a familiei Medici, cu Poliziano în prim plan, purtând o mantie roşie. Un bărbat eminent, teribil. Un geniu care a avansat în societate prin propriile sale forţe.
Trecuse de mult miezul nopţii, iar el era din nou treaz.
Bine, povesteşte-mi, gândi ea, du-mă undeva. Cu mintea încă la mâinile lui Caravaggio. Caravaggio, care acum probabil hrănea câinele vagabond în bucătăria vilei Bruscoli, dacă ăsta-i era numele.
Era o viaţă turbulentă. Pumnale şi politică şi pălării-tricorn şi ciorapi căptuşiţi de coloniali şi peruci. Peruci de mătase! Sigur, Savonarola a apărut mai târziu, dar nu cu mult, şi, o dată cu el, s-a aprins Rugul Deşertăciunilor. Poliziano l-a tradus pe Homer. A scris un poem celebru pentru Simonetta Vespucci, o ştii?
Nu, spuse Hana râzând.
Sunt portrete de-ale ei prin toată Florenţa. A murit de tuberculoză la douăzeci şi trei de ani. El a făcut-o celebră, cu ale sale Stanze per la Giostra[12], iar apoi Botticelli a pictat scene din ele. Leonardo a pictat scene din ele. Poliziano ţinea prelegeri în fiecare zi, două ore în latină dimineaţa, două ore în greacă după-amiaza. Avea un prieten numit Pico della Mirandola, un avid om de societate care s-a convertit subit şi i s-a alăturat lui Savonarola.
Asta era porecla mea pe când eram copil. Pico.
Da, cred că multe s-au întâmplat pe aici. Fântâna asta din perete. Pico şi Lorenzo şi Poliziano şi tânărul Michelangelo, ţineau într-o mână lumea nouă şi în cealaltă lumea veche. Pentru bibliotecă vânaseră până-n pânzele albe ultimele patru cărţi ale lui Cicero. Importaseră o girafa, un rinocer, o pasăre dodo. Toscanelli întocmise hărţi ale lumii pe baza scrisorilor pe care le schimbase cu diverşi negustori. Stăteau în camera asta, alături de un bust al lui Platon, şi discutau noaptea întreagă.
Şi apoi s-a înălţat strigătul lui Savonarola pe străzi: Căinţă! Soseşte potopul! Şi totul a fost nimicit — libera voinţă, dorinţa de a fi elegant, faima, dreptul de a-l venera pe Platon pe lângă Cristos. Şi s-au aprins focurile — au ars perucile, cărţile, pieile de animale, hărţile. După mai mult de patru sute de ani au deschis mormintele. Oasele lui Pico se păstraseră. Ale lui Poliziano se făcuseră pulbere. Hana ascultă în timp ce englezul întoarce paginile caietului de însemnări şi citeşte notiţele lipite acolo din alte cărţi — despre hărţi celebre mistuite de flăcări şi despre arderea statuii lui Platon, a cărei marmură se cojise în foc, despre loviturile date cunoaşterii, ca nişte fisuri al căror ecou sec biciuie valea, în timp ce Poliziano stă pe culmile înverzite adulmecând viitorul. Pico, şi el pe undeva pe acolo, jos în celula sa cenuşie, privindu-le pe toate cu cel de-al treilea ochi, al mântuirii şi speranţei.
Turnă nişte apă într-o strachină, pentru câine. O corcitură bătrână, mai bătrân decât războiul.
Se aşeză cu carafa de vin pe care călugării din mănăstire i-o dăduseră Hanei. Era casa Hanei, iar el umbla cu grijă, fără a muta nimic din loc. Observase lumea creată de ea, măruntele flori sălbatice, micile daruri pe care şi le făcea singură. Chiar şi în grădina năpădită de buruieni descoperea câte un metru pătrat în care iarba era tăiată cu foarfecă ei de infirmieră. Dacă ar fi fost mai tânăr, s-ar fi îndrăgostit de toate acestea.
Nu mai era tânăr. Oare ea cum îl vedea? Cu rănile, cu tulburarea lui, cu buclele cenuşii acoperindu-i gâtul, la spate. Niciodată nu-şi închipuise că ar fi un om care să lase o impresie clară de vârstă şi cunoaştere. Cu toţii îmbătrâniseră, dar el încă nu simţea că are înţelepciunea care venea o dată cu anii.
Se lăsă pe vine să privească câinele cum bea şi îşi găsi echilibrul prea târziu, apucându-se de masă, răsturnând carafa de vin.
Numele tău este David Caravaggio, nu-i aşa?
Îl legaseră în cătuşe de picioarele groase ale unei mese de stejar. La un moment dat se ridicase cu masa în braţe, cu sângele ţâşnind din mâna stângă şi încercase să fugă cu ea pe uşa îngustă şi se prăbuşise. Femeia se oprise, scuipând cuţitul din mână, refuzând să mai taie. Sertarul de la masă alunecase afară şi îi căzuse pe piept cu tot ce conţi, nea, iar el se gândise că poate era pe acolo un pistol pe care l-ar fi putut folosi. Apoi Ranuccio Tommasoni ridicase lama de pe jos şi se îndreptase spre el. Caravaggio, aşa-i? Încă nu era sigur.
Cum stătea întins acolo, sub masă, sângele de la mâini i se scurgea peste faţă, şi deodată gândi clar şi trase o cătuşă de pe piciorul mesei răsturnate, azvârlind scaunul mai încolo ca să-şi înece durerea şi apoi aplecându-se spre stânga, ca să-şi elibereze şi cealaltă mână. Sânge peste tot. Mâinile lui, deja neputincioase. Luni în şir după aceea se surprinsese privind numai degetele mari ale oamenilor, ca şi cum ceea ce păţise îl schimbase numai prin a-i provoca invidie. De fapt întâmplarea îl îmbătrânise, ca şi cum, în timpul acelei nopţi în care fusese legat de acea masă, turnaseră în el o soluţie care-l încetinise.
Se ridică ameţit deasupra câinelui, deasupra mesei scăldate în vin roşu. Două santinele, femeia, Tommasoni, telefoanele sunând, sunând, întrerupându-l pe Tommasoni, care punea jos lama, şoptea caustic Mă scuzaţi şi ridica receptorul cu mâna însângerată şi asculta. Nu credea că spusese nimic important pentru ei. Dar îi dăduseră drumul, deci e posibil să se fi înşelat.
Apoi o pornise pe Via di Santo Spirito, către singurul loc pe care îl ascunsese în mintea sa. Trecu pe lângă biserica lui Brunelleschi spre biblioteca Institutului German, unde ştia o anumită persoană care avea să-l îngrijească. Brusc, îşi dădu seama că acesta era motivul pentru care îl lăsaseră liber. Dându-i drumul să plece l-ar fi înşelat, l-ar fi făcut să-şi dezvăluie contactul. O coti pe o stradă lăturalnică, fără să se uite în urmă nici măcar o dată. Îşi dorea să găsească un foc aprins pe stradă, să-şi oblojească rănile, să le ţină în aburii de la un cazan cu smoală lăsând fumul negru să le învăluie. Se afla pe podul Santa Trinit. Nu era nici o mişcare în jur, nici un fel de trafic, ceea ce îl surprinse. Se aşeză pe balustrada netedă a podului, apoi se întinse pe spate. Nici un sunet. Mai înainte, pe când cutreiera străzile cu mâinile în buzunarele umede, fusese un trafic dement de tancuri şi maşini militare.
Cum stătea întins acolo, podul minat explodă, iar el fu azvârlit în aer şi apoi căzu ca o fărâmă de apocalipsă. Îşi deschise ochii şi zări alături un cap gigantic. Respiră, şi pieptul i se umplu cu apă. Era dedesubt. Lângă el se afla un cap bărbos, în albia săracă a râului Arno. Se întinse spre el, dar nu putu nici măcar să-l atingă. Lumina se revărsa în râu. Înotă spre suprafaţa apei, pe care pluteau flăcări.
Când i-a spus Hanei povestea puţin mai târziu în seara aceea, ea a zis:
— Au încetat să te tortureze pentru că veneau aliaţii. Germanii părăseau oraşul, aruncând în aer podurile după ce le treceau.
— Nu ştiu. Poate că le-am spus tot ce ştiam. Al cui cap era acela? Telefonul suna întruna în camera aia. Făceau linişte şi omul se îndepărta de mine, şi toţi îl priveau vorbind la telefon, ascultând tăcerea celeilalte voci, pe care noi n-o puteam auzi. A cui voce? Al cui cap?