— Erau pe cale să se retragă, David.
Deschide Ultimul mohican La pagina albă din spate şi începe să scrie pe ea.
Este un tip numit Caravaggio, un prieten de-al lui tata. L-am iubit întotdeauna. E mai în vârstă decât mine, are cam patruzeci şi cinci de ani, cred. Se află într-o perioadă de întuneric, nu are deloc încredere. Nu ştiu de ce, dar sunt ocrotită de acest prieten al tatălui meu.
Închide cartea şi apoi merge în bibliotecă şi o ascunde pe unul dintre rafturile de sus.
Englezul dormea, respirând pe gură, cum respira întotdeauna, treaz sau în somn. Ea se ridică de pe scaun şi îi desprinse uşor lumânarea aprinsă pe care o ţinea în mâini. Se duse la fereastră şi o stinse acolo, ca fumul si iasă din cameră. Fetei nu-i plăcea cum stătea el acolo, întins cu o lumânare în mâini, imitând în derâdere poziţia unui mort, cu ceara picurându-i neobservată pe încheietura mâinii. Ca şi cum s-ar fi pregătit, ca şi cum şi-ar fi dorit să alunece în propria sa moarte, mimându-i aerul şi lumina,
Rămase lângă fereastră şi degetele ei apucară părul din cap într-o încleştare strânsă, smulgându-l. Pe întuneric, în orice nuanţă a luminii după apusul soarelui, îţi poţi tăia o venă şi sângele e negru.
Simţi nevoia să iasă din cameră. Dintr-o dată se simţea închisă într-un loc prea strâmt, îi dispăruse toată oboseala. Traversă repede coridorul şi coborî în salturi scările şi ieşi pe terasa vilei, apoi privi în sus, ca şi cum ar fi încercat să desluşească silueta fetei de care se depărtase. Se întoarse înăuntru. Împinse uşa umflată, înţepenită, şi intră în bibliotecă şi apoi desfăcu scândurile fixate pe uşile de sticlă din capătul îndepărtat al camerei, deschizându-le, lăsând să intre aerul nopţii. Unde era Caravaggio, nu ştia. Pleca aproape în fiecare seară acum, de obicei întorcându-se cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui. În orice caz, nu era nici urmă de el prin jur.
Ea înhaţă pânza cenuşie care acoperea pianul şi o porni spre un colţ al camerei trăgând-o după ea, un giulgiu întortocheat, un năvod cu peşte.
Nici o luminiţă. Auzi un muget îndepărtat de tunet.
Stătea în picioare în faţa pianului. Fără a privi în jos, îşi coborî mâinile şi începu să cânte, numai acordurile de bază, reducând melodia la un schelet. Făcea câte o pauză după fiecare set de note, ca şi cum şi-ar fi scos mâinile din apă să vadă ce prinsese, apoi continua, aşezând oasele melodiei. Îşi încetini şi mai mult mişcările degetelor. Se uita în jos când doi bărbaţi se strecurară înăuntru pe uşile de sticlă şi îşi aşezară puştile pe un capăt al pianului şi rămaseră în picioare înaintea ei. Notele muzicale încă plutind în aerul camerei preschimbate.
Cu mâinile pe lângă corp, un picior gol pe pedala de bas, continuând cântecul învăţat de la mama ei, pe care îl exersa pe orice suprafaţă, o masă de la bucătărie, un perete în timp ce urca scările, propriul pat înainte de a adormi. Nu avuseseră pian. Ea mergea la centrul cultural în fiecare sâmbătă dimineaţa şi cânta acolo, dar exersa toată săptămâna pe oriunde se afla învăţând notele poroase pe care mama ei le desenase cu creta pe masa de la bucătărie şi le ştersese apoi, puţin mai încolo. Asta era prima dată când cânta la pianul din vilă, chiar dacă se afla deja de trei luni acolo, ochiul ei întrezărindu-i silueta încă din prima zi prin uşile de sticlă. În Canada pianele aveau nevoie de apă. Deschideai capacul şi lăsai înăuntru, în spate, un pahar plin cu apă şi, după o lună, paharul era gol. Tatăl ei îi povestise despre piticii care beau numai Prin piane, nicicând prin baruri. Nu-l crezuse niciodată, dar la început se gândise că ar putea fi nişte şoricei.
Sclipirea unui fulger peste vale, furtuna pândise întreaga seară, şi ea văzu că unul dintre bărbaţi era un sikh[13]. Acum se opri şi zâmbi, oarecum uimită, uşurată oricum, Panorama de lumină din spatele lor fusese aşa de scurtă încât nu zărise decât o străfulgerare a turbanului lui şi a puştilor umede, lucioase. Capacul pianului fusese luat şi folosit ca masă de spital cu câteva luni înainte, aşa încât puştile lor erau aşezate pe capătul îndepărtat al canalului în care se aflau notele muzicale. Pacientul englez ar fi putut să le identifice armele. La naiba. Era înconjurată de străini. Nici măcar vreun italian pur. O poveste de dragoste într-o vilă. Ce-ar fi gândit Poliziano despre acest tablou din 1945, doi bărbaţi şi o femeie privindu-se peste un pian şi războiul aproape sfârşit şi puştile cu luciul lor umed de câte ori fulgerul se strecura în odaie, inundând totul cu umbre şi culori, aşa cum făcea acum o dată la fiecare jumătate de minut, şi tunetul trosnind peste întreaga vale şi muzica antifonică, apăsarea clapelor, Când îmi scot iubiţica la cină…
Ştiţi cuvintele?
Nici o mişcare dinspre ei. Ea lăsă acordurile de bază şi-şi dezlănţui degetele într-o melodie complexă, eliberând ceea ce reţinuse până acum, nuanţele de jazz care despicau note şi dezvăluiau noi unghiuri în sâmburele melodiei.
Când îmi scot iubiţica la cină
Toţi băieţii au ciudă pe mine.
Aşa că n-o duc niciodată pe unde merge gaşca
Când îmi scot iubiţica la cină.
Hainele lor ude în timp ce-o priveau, de câte ori fulgerul sosea în odaie printre ei, mâinile ei cântând acum împotriva şi înlăuntrul fulgerului şi tunetului, opunându-li-se, umplând întunericul dintre lumini. Faţa ei aşa de concentrată încât ştiau că erau invizibili pentru ea, pentru creierul ei care se chinuia să-şi amintească mâna mamei ei rupând o bucată de ziar şi udând-o sub robinetul de la bucătărie şi folosind-o ca să şteargă de pe masă notele pălite, şotronul de acorduri. După care se ducea la lecţia ei săptămânală de la centrul cultural, unde cânta, cu picioarele încă neputând ajunge la pedale dacă stătea aşezată pe scaun, aşa că prefera să stea în picioare, cu sandaua uşurică de vară pe pedala stângă şi cu metronomul ticăind.
Nu voia să sfârşească toate acestea. Să renunţe la aceste cuvinte dintr-un vechi cântec. Vedea locurile unde se duceau, unde gaşca nu mergea niciodată, pline de flori de aspidistra. Îşi ridică privirea şi dădu din cap către ei, un semn că se va opri acum din cântat.
Caravaggio nu văzu toate acestea. Când se întoarse o găsi pe Hana în bucătărie împreună cu cei doi soldaţi dintr-o unitate de geniu, făcând sandvişuri.
III
Uneori o flamă
Ultimul război medieval a avut loc în Italia în 1943–1944, Oraşe-cetate pe înalte promontorii, pentru cucerirea cărora s-au dus lupte încă din secolul al VIII-lea, care au văzut oştirile noilor stăpânitori azvârlite cu nepăsare împotriva lor. Prin jurul aflorimentelor de rocă treceau tărgile cu răniţi, acolo se aflau viile măcelărite în care, daca săpai adânc pe sub brazdele trase de tancuri, găseai securi de luptă şi lănci medievale. Monterchi, Cortona, Urbino, Arezzo, Sansepolcro, Anghiari. Şi apoi, ţărmul mării.
Pisici dormeau în foişoarele pentru tunuri îndreptate spre sud. Englezi şi americani şi indieni şi australieni şi canadieni înaintau spre nord, şi trasoarele de artilerie explodau şi se dizolvau în aer. Când armatele s-au grupat sâ atace Sansepolcro, un oraş al cărui simbol este arbaleta, unii soldaţi şi-au făcut rost de arbalete şi-au tras cu ele pe tăcute, noaptea, peste zidurile oraşului neocupat. Mareşalul Kesselring al armatei germane în retragere s-a gândit serios să toarne ulei fierbinte peste parapete.
13