Pacientul englez [The English Patient - ro]

Câinele s-a ataşat de Caravaggio. Tânărul soldat, care aleargă şi ţopăie cu câinele pe cărare, refuză să-i dea mâncare de orice fel, considerând că acesta trebuie să se descurce singur. Dacă soldatul găseşte ceva de mâncare, o mănâncă el. Bunăvoinţa lui se opreşte aici. În unele nopţi doarme pe parapetul care veghează peste vale, strecurân-du-se în cort doar dacă plouă.

Şi el, la rândul lui, observă peregrinările nocturne ale lui Caravaggio. În două rânduri genistul îl urmăreşte de la distanţă. Dar, după două zile, Caravaggio îl opreşte şi îi spune: Nu te mai ţine după mine. El începe să tăgăduiască, dar bărbatul mai vârstnic îşi pune mâna peste faţa lui care minte şi îl amuţeşte. Astfel, soldatul ştie: Caravaggio l-a simţit în nopţile dinainte. În orice caz, urmărirea era doar o rămăşiţă a unei deprinderi învăţate în timpul războiului. Aşa cum, până în ziua de azi, are dorinţa să ţintească cu puşca şi să apese pe trăgaci şi să lovească ţinta cu precizie. Ocheşte iar şi iar nasul unei statui sau unul dintre şoimii cafenii rotindu-se pe cer deasupra văii.

E încă foarte tânăr. Îşi înfulecă mâncarea, sare în picioare să-şi cureţe farfuria, rezervându-şi o jumătate de oră pentru masa de prânz.

Fata îl priveşte la lucru, atent şi nemişcat, neatins de trecerea timpului, ca o pisică, în livadă şi în grădina pără-ginită care se întinde în spatele casei. Îi observă pielea mai întunecată de la încheietura mâinii, alunecând uşor sub brăţara de oţel care zăngăne uneori, când bea o ceaşcă de ceai în faţa ei.

Nu vorbeşte niciodată despre pericolul care însoţeşte acest tip de cercetare. Din când în când câte o explozie îi scoate pe ea şi pe Caravaggio în goană din casă, inima fetei strângându-se la bubuitul înăbuşit. Aleargă afară sau la o fereastră, văzându-l şi pe Caravaggio cu coada ochiului, şi îl zăresc pe genist făcând cu mâna alene către casă de pe terasa cu verdeţuri, fără măcar să se întoarcă cu faţa.

O dată, Caravaggio intră în bibliotecă şi îl găsi pe genist sus, sub tavan, lipit de frescă — numai Caravaggio intra într-o cameră şi privea imediat în sus, prin colţuri, să vadă dacă era singur — iar soldatul, fără să-şi mişte privirea de pe ţinta sa, îşi întinse palma şi pocni din degete, oprindu-l pe Caravaggio în loc, avertizându-l să părăsească odaia pentru propria sa siguranţă, în timp ce el descâlcea Şi tăia un fir detonator pe care îl urmărise până în acel ^colţ, ascuns deasupra draperiei.

Fluieră sau fredonează întruna. „Cine fluieră?” întreabă Pacientul englez într-o seară, înainte de a-l întâlni sau măcar întrezări pe noul venit. Mereu cântând doar pentru sine, mtins pe parapet, privind în sus la o mişcare de nori.

Când intră în vila aparent nelocuită, face zgomot. Este singurul dintre ei care a rămas în uniformă. Impecabil, cu cataramele lustruite, genistul apare din cortul său, cu turbanul aşezat în cute simetrice, cu ghetele curăţite, bocănind pe podelele de lemn sau de piatră ale casei. Într-o clipită se desprinde de o problemă la care lucrase şi izbucneşte în râs. Pare a fi îndrăgostit în mod inconştient de trupul său, de propria-i corporalitate, aplecându-se să ridice o felie de pâine, mângâind cu încheieturile degetelor iarba, chiar şi numai răsucind nepăsător puşca prin aer ca pe un buzdugan imens în timp ce merge de-a lungul aleii de chiparoşi să se întâlnească cu ceilalţi genişti în sat.

Pare a fi mulţumit, în felul său lejer de a fi, de acest grup mărunt din vilă, un fel de stea liberă la marginea constelaţiei lor. Aceasta este ca o vacanţă pentru el, după războiul plin de noroaie şi râuri şi poduri. Intră în casă numai când e invitat, un musafir de probă doar, aşa cum fusese în acea primă noapte, când urmărise sunetul şovăitor al pianului Hanei şi o luase pe aleea tivită de chiparoşi şi păşise în bibliotecă.

Se îndreptase spre vilă în seara aceea furtunoasă nu din curiozitate faţă de muzică, ci din cauza pericolului în care se afla pianistul. Armata germană în retragere adesea lăsa mine-creion în instrumente muzicale. Proprietarii întorşi acasă deschideau pianele şi îşi pierdeau braţele. Unii redeşteptau balansul pendulei de pe vremea bunicului, şi o bombă de sticlă, nedetectabilă, exploda înăuntru, distrugând jumătate din perete şi pe oricine se afla prin apropiere.

Urmărise sunetul pianului urcând în goană dealul împreună cu Hardy, sărise zidul de piatră şi intrase în vilă. Atâta timp cât nu era nici o întrerupere, însemna că pianistul nu se aplecase să tragă banda subţire de metal care punea în funcţiune metronomul. Majoritatea bombe-lor-creion erau ascunse în acestea — în ele era cel mai uşor de lipit firele subţiri de sârmă în poziţie verticală. Bombe erau ataşate de robinete, de cotoarele cărţilor, erau înfipte în pomi aşa încât un măr, lovind în cădere creanga de mai jos, putea detona explozia, şi la fel şi o mână, apucând aceeaşi creangă. Nu era în stare să privească o cameră sau o câmpie fără a vedea posibilele arme din ele.

Se oprise în faţa uşilor de sticlă, îşi rezemase capul de ramele lor şi apoi se strecurase în odaie şi, în afara clipelor luminate de fulger, rămăsese ascuns în întuneric. Era o fată în picioare, ca şi cum l-ar fi aşteptat, uitându-se în jos la clapele pe care le apăsa. Ochii lui cercetaseră întâi încăperea înainte de-a se opri asupra ei, alunecaseră prin jur ca raza unui radar. Metronomul ticăia deja, legănându-se inocent încoace şi încolo. Nu ascundea nici un pericol, nici un fir minuscul. Rămăsese nemişcat în uniforma lui udă, tânăra femeie nebănuind la început prezenţa lui.

Lângă cortul lui, antena unui radio este fixată sus, în copaci. Fata poate zări verdele fosforescent de pe cadranul aparatului dacă se uită încolo noaptea prin binoclul lui Caravaggio, trupul genistului acoperindu-l subit când trece prin raza ei vizuală. El poartă aparatul mobil în timpul zilei, cu numai o cască ataşată de-o ureche, cealaltă lăsată să-i atârne sub bărbie, ca să poată auzi sunetele din jur care pot avea vreo importanţă pentru el. Vine în casă ^sâ le dea vreo informaţie auzită, care crede că i-ar putea interesa. Într-o după-amiază îi anunţă că Glenn Miller, comandantul de trupe, murise, avionul său se prăbuşise undeva între Anglia şi Franţa.

Şi uite aşa trăieşte printre ei. Ea îl vede în zarea unei grădini moarte, cu detectorul său sau, dacă a găsit ceva, descâlcind nodul de sârme şi fire pe care cineva i-l lăsase ca pe o teribilă scrisoare.

Se spală mereu pe mâini. La început, Caravaggio consideră că e prea meticulos.

 — Cum ai trecut printr-un război? râde el.

 — Am crescut în India, Unchiule. Acolo te speli pe mâini tot timpul. Înainte de toate mesele. Un obicei al locului. M-am născut în Punjab.

 — Eu sunt din America de Nord, spune ea.

Doarme pe jumătate înăuntru şi pe jumătate afară din cort. Îi vede mâinile scoţând căştile de pe urechi şi dându-le drumul în poală.

Apoi Hana pune binoclul jos şi se întoarce cu spatele.

* * *

Se aflau sub imensa cupolă. Sergentul aprinse un semnal luminos, iar genistul se întinse pe podea şi privi prin luneta puştii, scrută feţele în ocru ca şi cum şi-ar fi căutat un frate într-o mulţime. Liniile fine ale crucii desenate pe lentila lunetei tremurau trecând peste figurile biblice, lumina inundându-le veşmintele colorate şi carnea umbrită de sute de ani petrecuţi în untdelemn şi fum de lumânare. Iar acum se aflau în acest fum gazos, galben, care, ştiau, era un sacrilegiu în acest sanctuar, astfel încât soldaţii aveau să fie izgoniţi, aveau să fie pomeniţi pentru că abuzaseră de permisiunea primită de a vedea Marea Sală, la care ajunseseră înaintând cu greu prin apă în punctele de debarcare şi trecând prin cele o mie de încleştări ale măruntelor bătălii şi prin bombardamentul de la Monte Cassino şi apoi păşind cu tăcută politeţe prin încăperile lui Rafael, până ce, în sfârşit, se aflau aici, şaptesprezece soldaţi care debarcaseră în Sicilia şi înaintaseră luptând de-a lungul înaltei glezne a ţării pentru a ajunge aici — unde li se oferise o sală cufundată într-un întuneric aproape total. Ca şi cum era destul că se aflau în interiorul acestui spaţiu.