Pacientul englez [The English Patient - ro]

Şi unul dintre ei spuse: „La naiba. Mai multă lumină nu se poate, domnule sergent Shand?” Şi sergentul aprinse racheta de semnalizare şi o ridică în mâna întinsă, cascada de scântei ţâşnindu-i din pumn şi rămase aşa, nemişcat, pe durata întregii sale arderi. Toţi ceilalţi se uitară în sus la siluetele şi feţele îngrămădite pe cupolă, care se iviseră în lumină. Dar tânărul genist era deja întins pe spate, cu puşca aţintită, ochiul său aproape atingând bărbile lui Noe şi Avraam şi o diversitate de demoni, până când ajunse la măreaţa faţă şi încremeni înaintea ei, acea faţă ca o lance, înţeleaptă, neiertătoare.

Paznicii strigau la intrare şi auzea paşi alergând, doar treizeci de secunde rămase din semnalul luminos. Se rostogoli şi îi pasă puşca preotului. „Acela. Cine e? În dreptul orei trei spre nord-vest, cine e? Repede, lumina e pe sfârşite.”

Părintele luă puşca în braţe şi o îndreptă spre colţ, şi lumina se stinse.

Îi dădu înapoi puşca tânărului sikh.

 — Ştiţi că vom intra cu toţii într-o mare belea în legătură cu folosirea de armament în Capela Sixtină. N-ar fi trebuit să vă însoţesc aici. Dar ţin de asemenea să-i mulţumesc sergentului Shand, i-a trebuit ceva curaj ca să facă ce a făcut. Nu s-a produs nici o stricăciune, îmi închipui.

 — Aţi văzut-o? Faţa. Cine era?

 — A, da, este într-adevăr o figură măreaţă.

 — Aţi văzut-o.

 — Da. Isaia.

Când Armata a opta ajunse la Gabicce pe coasta de est, genistul era comandantul patrulei de noapte. A doua noapte primi un mesaj prin radio că se semnalaseră mişcăiri inamice prin apă. Patrula lansă o bombă şi apa erupse, un foc violent de avertisment. Nu loviră nimic, dar în jetul alb al exploziei desluşi o umbră întunecată de mişcare. Îşi înălţă puşca şi o aţinti spre silueta mişcătoare vreme de un minut, hotărând în final să nu tragă pentru a vedea dacă nu aveau să fie şi alte mişcări prin apropiere. Duşmanul încă mai era încartiruit în nord, la Rimini, la marginea oraşului. Avea umbra în cătarea puştii când nimbul se aprinse deodată în jurul capului Fecioarei Măria. Fecioara ieşea din mare.

Stătea dreaptă într-o barcă. Doi bărbaţi vâsleau. Alţi doi o sprijineau, iar când ajunseră pe plajă locuitorii oraşului începură să aplaude de la ferestrele lor întunecate şi deschise.

Genistul îi vedea faţa de culoarea smântânii şi aureola micilor becuri cu baterie. Era întins pe cazemata de beton, între oraş şi mare, privind-o, pe când cei patru bărbaţi se dădură jos din barcă şi ridicară pe braţe statuia de ghips înaltă de un metru şi jumătate. O porniră pe plajă, fără să se oprească, fără să ezite în faţa posibilelor mine. Poate văzuseră când fuseseră îngropate şi le marcaseră poziţia pe vremea când erau acolo germanii. Picioarele li se afundau în nisip. Acesta era Gabicce Mare pe data de 29 mai 1944. Festivalul marin al Fecioarei Maria.

Adulţi şi copii ieşiseră pe străzi. Bărbaţi în uniforme de fanfară se iviseră şi ei. Fanfara nu avea să cânte, ar fi încălcat ordinul de stare excepţională, dar instrumentele făceau totuşi parte din ceremonie, lustruite impecabil.

El se ivi din întuneric cu aruncătorul de grenade atârnat pe spate, purtându-şi puşca în mâini. Cu turbanul şi armele sale îi surprinse pe toţi. Nu se aşteptau să apară şi el din acel tărâm al nimănui care era plaja.

Îşi înălţă puşca şi prinse faţa Fecioarei în cătare — lipsită de vârstă, lipsită de senzualitate, primplanul mâinilor întunecate ale bărbaţilor pătrunzând în nimbul ei de lumină, în încuviinţarea graţioasă a celor douăzeci de beculeţe. Statuia purta o mantie palid-albăstruie, cu genunchiul stâng uşor ridicat pentru a crea valuri în veşmânt.

Nu erau un popor romantic. Supravieţuiseră în faţa fasciştilor, englezilor, galilor, goţilor şi germanilor. Fuseseră ocupaţi de atâtea ori încât nu mai însemna nimic. Dar această siluetă alb-albăstruie ieşise din mare, fusese aşezată într-o camionetă care de obicei căra struguri, acum plină de flori, în timp ce fanfara mărşăluia înaintea ei în tăcere. Protecţia care se presupunea că trebuia s-o asigure acestui oraş era lipsită de orice sens. Nu putea păşi cu aceste arme printre copiii lor în veşminte albe.

O luă pe o stradă paralelă, spre sud de ei, şi merse cu viteza cu care era purtată statuia, aşa încât ajunseră la intersecţia dintre străzi în acelaşi timp. Îşi ridică puşca să-i prindă din nou faţa în cătare. Totul se sfârşi pe o culme deasupra mării, unde o lăsară şi se întoarseră la casele lor. Nici unul dintre ei nu-i simţi prezenţa continuă la periferia procesiunii lor.

Faţa ei era încă luminată. Cei patru bărbaţi care o aduseseră în barcă şedeau într-un pătrat în jurul ei, ca nişte santinele. Bateria ataşată de spatele ei începu să se stingă; muri de tot pe la patru jumătate dimineaţa. Atunci el se uită la ceas. Îi privi pe oameni prin cătarea puştii. Doi dintre ei dormeau. Îşi ridică luneta spre faţa ei şi o privi din nou. O imagine diferită în lumina care pălea în jurul ei. O faţă care, pe întuneric, îi amintea de cineva cunoscut. O soră. Într-o bună zi o fiică. Dacă ar fi avut vreun lucru de care să se poată despărţi, genistul i l-ar fi lăsat în dar. Insă, la urma urmei, el îşi avea propria lui credinţă.

* * *

Caravaggio intră în bibliotecă. Îşi petrece aproape toate după-amiezile acolo. Ca întotdeauna, cărţile sunt pentru el nişte creaturi mistice. Scoate una şi o deschide la pagina de titlu. E în cameră de vreo cinci minute când aude un geamăt slab.

Se întoarce şi o vede pe Hana adormită pe canapea, închide cartea şi se sprijină de poliţa de sub rafturi, care-i ajunge până la coapse. Ea doarme încolăcită, cu obrazul stâng pe postavul prăfuit şi cu braţul drept ridicat spre faţă, cu pumnul rezemat în falcă. Sprâncenele i se mişcă, faţa concentrându-se în somn.

Când o văzuse prima oară după atâta timp, arăta încordată, mistuită până ce-i rămăsese din trup doar atât cât să treacă prin toate în mod eficient. Trupul ei trecuse printr-un război şi, ca şi în iubire, se folosise pentru acest lucru de fiecare părticică a sa.

Strănută cu zgomot şi, când priveşte în sus din scuturarea capului, ea e trează, cu ochii deschişi, fixaţi asupra lui.

 — Ghici cât e ceasul.

 — În jur de patru şi cinci. Nu, patru şi şapte, spune ea.

E un vechi joc dintre un bărbat şi un copil. El se strecoară afară din odaie să caute un ceas, şi, după felul în care se mişcă şi siguranţa lui, ea ghiceşte că luase de curând morfină, era înviorat şi agil, cu siguranţa lui binecunoscută din trecut. Se ridică şi zâmbeşte când el se întoarce dând din cap cu uimire faţă de precizia cu care ghicise ora.