— M-am născut cu un cadran solar în cap, nu-i aşa?
— Şi noaptea?
— Oare există cadrane lunare? A inventat cineva vreunul? Poate că fiecare arhitect care construieşte o vilă ascunde câte un cadran lunar pentru hoţi, un amănunt necesar, ca plata unei zeciuieli.
— O excelentă grijă în plus pentru cei bogaţi.
— Hai să ne întâlnim la cadranul lunar, David. Un loc în care cei slabi îi pot pătrunde pe cei puternici.
— Ca pacientul englez şi cu tine?
— Aproape că am avut un copil acum un an.
Acum, când mintea îi este uşoară şi sigură pe sine după medicament, fata poate să-şi lase gândurile să colinde, iar el o va însoţi, gândind alături de ea. Iar ea se deschide înaintea lui, fără să-şi dea bine seama că e trează şi că face conversaţie, ca şi cum ar vorbi încă într-un vis, ca şi cum strănutul lui fusese un strănut dintr-un vis.
Caravaggio cunoaşte bine această stare. I-a întâlnit adesea, pe mulţi, la cadranul lunar. Deranjându-i la două noaptea, când întreg dulapul din dormitor se prăbuşea din greşeală. Asemenea şocuri, descoperise el, îi protejau de teamă şi violenţă. Întrerupt de proprietari ai caselor pe care le jefuia, el bătea din palme şi conversa cu aprindere, aruncând în sus un ceas scump şi prinzându-l apoi în mână, întrebându-i grăbit pe unde-şi ţineau lucrurile.
— Am pierdut copilul, adică a trebuit să-l pierd. Tatăl era deja mort. Era război.
— Erai în Italia?
— În Sicilia, la vremea când s-a întâmplat. M-am gândit la asta tot timpul, înaintând în lungul Mării Adriatice în urma trupelor. Purtam întruna conversaţii cu copilul. Lucram din greu prin spitale şi fugeam de toată lumea din jur. Toţi în afară de copil, cu care împărţeam totul. În capul meu. Vorbeam cu el în vreme ce spălam şi îngrijeam pacienţii. Eram puţin nebună.
— Şi apoi a murit tatăl tău.
— Da. Apoi a murit Patrick. Eram la Pisa când am aflat. Era trează. Ridicată în şezut.
— Ştiai, nu?
— Am primit o scrisoare de acasă.
— De-aia ai venit aici, fiindcă ştiai?
— Nu.
— Bine. Nu-mi închipui că el credea în priveghiuri şi alte chestii din astea. Patrick spunea că voia un duet, două femei cu instrumente muzicale, când avea să moară. Acordeon şi vioară. Atâta tot. Era al naibii de sentimental.
— Da. Făceai ce voiai din el. Îi găseai o damă îndurerată şi era pierdut.
Vântul se porni din vale spre dealul lor, iar chiparoşii care încadrau cele treizeci şi şase de trepte din faţa capelei se luptară cu el. Picături ale unei ploi mai vechi se desprinseră de pe ramuri, căzând cu un sunet mărunt peste amândoi, cum stăteau pe balustradă, lângă trepte. Era cu mult trecut de miezul nopţii. Ea se întinsese pe bordura de beton, iar el se plimba de colo până colo sau se apleca uitându-se în jos spre vale. Numai sunetul ploii.
— Când ai încetat să mai vorbeşti cu copilul?
— Toate s-au precipitat brusc. Trupele intrau în luptă la Podul Moro şi apoi la Urbino. Poate că la Urbino m-am oprit. Acolo aveai senzaţia că puteai fi ucis în orice moment, nu numai dacă erai soldat, ci şi preot sau infirmieră. Era ca într-o crescătorie de iepuri, cu străzile acelea înguste şi înclinate. Soldaţii soseau numai cu rămăşiţe de trupuri; se îndrăgosteau de mine pentru o jumătate de oră şi apoi mureau. Era important să-ţi aminteşti cum îi chema. Dar eu îl vedeam pe copil ori de câte ori mureau. Luat de apă. Dus. Unii se ridicau şi-şi sfâşiau toate bandajele încercând să respire mai uşor. Unii se îngrijorau de zgârieturi mărunte la vreo mână în timp ce se stingeau. Apoi bula de la gură. Acel mărunt „pac”. M-am aplecat să închid ochii unui soldat mort şi el i-a deschis şi mi-a zis în bătaie de joc: „Abia aştepţi să mă vezi mort? Căţea!” S-a ridicat şi-a azvârlit pe podea tot ce aveam pe tavă. Aşa de furios. Cine şi-ar dori să moară aşa? Să moară cu acea furie. Căţea! După aia am aşteptat întotdeauna bula de la gură. Cunosc moartea acum, David. Ii cunosc toate mirosurile, ştiu cum să-i abat pe soldaţi de la agonie. Când să strecor şocul rapid de morfină într-o venă principală. Soluţia salină. Să-i fac să-şi golească măruntaiele înainte să moară. Fiecare general blestemat ar fi trebuit să aibă serviciul meu. Fiecare general blestemat. Ar fi trebuit să se pună o condiţie înainte de trecerea fiecărui râu. Ce naiba eram noi de ni se dădea această răspundere, de se aşteptau de la noi să fim înţelepţi ca nişte preoţi bătrâni, să ştim să-i călăuzim peceilalţi către ceva nedorit de nimeni şi, cumva, să-i facem să se simtă mulţumiţi. N-am putut niciodată să cred întoate predicile alea pe care le-au rostit pentru cei morţi. Retorica lor vulgară. Cum îndrăznesc? Cum îndrăznesc să vorbească aşa despre o fiinţă care moare?
Nu mai era deloc lumină, toate lămpile stinse, cerul ascuns aproape în întregime după nori. Era mai sigur să nu se atragă atenţia asupra traiului din clădirile care mai stăteau încă în picioare. Erau obişnuiţi să se plimbe prin jurul casei pe întuneric.
— Ştii de ce armata n-a vrut să rămâi aici cu pacientul englez? Ştii?
— O căsătorie jenantă? Complexul care mă leagă de tata? Zâmbea către el.
— Ce face moşul?
— Încă nu s-a calmat în privinţa câinelui.
— Spune-i că a sosit împreună cu mine.
— Nu e prea sigur nici de intenţiile tale. Crede că s-ar putea să dispari cu porţelanurile casei.
— Crezi că i-ar plăcea nişte vin? Am reuşit să şparlesc azi o sticlă.
— De unde?
— O vrei sau nu?
— Hai s-o bem noi acum. Lasă-l pe el în pace.
— Aha, un progres.
— Nici un progres. Am mare nevoie de o băutură serioasă.
— Douăzeci de ani. Pe vremea când aveam douăzeci…
— Da, bun, de ce nu şparleşti un gramofon într-o zi. Apropo, cred că asta se cheamă jaf.
— Ţara mea m-a învăţat tot ce ştiu. Asta am făcut Pentru ea cât a durat războiul.
Intră în casă, trecând prin capela bombardată.
Hana se ridică, uşor ameţită, pierzându-şi echilibrul. „Şi uite ce ţi-au făcut”, îşi spuse ea.
Vorbise foarte puţin în timpul războiului, chiar şi cu cei cu care lucrase îndeaproape. Avea nevoie de un unchi, de un membru al familiei. Avea nevoie de tatăl copilului acum, când aştepta, în acest orăşel de munte, să se îmbete pentru prima dată după ani de zile, în timp ce un bărbat ars, sus la etaj, se cufundase în cele patru ore de somn ale sale şi un vechi prieten al tatălui ei dădea iama prin dulăpiorul ei cu medicamente, spărgând fiola de sticlă, legându-şi un şiret de la bocanc în jurul braţului şi injectându-şi repede morfina, toate în timpul care i-ar fi trebuit ca să facă o piruetă.
Noaptea, în munţii din jurul lor, chiar şi la ora zece, numai pământul este negru. Cer limpede, cenuşiu, şi culmi înverzite.
— Mă săturasem de atâta foame. De a fi dorită de toţi. Atunci m-am lăsat de întâlniri, plimbări cu maşina, avansuri amoroase. Ultimele dansuri înainte de moarte — am fost luată drept snoabă. Lucram mai mult decât alţii. Ture duble în plin bombardament, făceam de toate, goleam fiecare ploscă. Am devenit o snoabă pentru că nu voiam să ies cu ei în oraş şi să le cheltuiesc banii. Voiam să merg acasă, şi acasă nu era nimeni. Şi eram sătulă de Europa. Mă săturasem să fiu tratată ca un giuvaer doar pentru că eram de sex feminin. M-am iubit cu un bărbat şi el a murit şi copilul a murit. Adică de fapt copilul n-a murit pur şi simplu, eu am fost aceea care l-a ucis. După aceea m-arfl închis atât de mult, încât nimeni nu m-a mai putut atinge cu nimic. Cu vorbe de snobi. Cu moartea cuiva. Apoi l-am întâlnit pe el, bărbatul ars, carbonizat. Care s-a dovedit a fi, de aproape, un englez.