Cartea îi rămăsese în poală. Îşi dădu seama că, de mai bine de cinci minute, stătea privind ţesutul poros al hârtiei, cuta din colţul paginii 17, îndoită de cineva ca semn de carte. Îşi trecu palma deschisă peste pielea paginii. În mintea ei o forfoteală ca un şoricel în tavan, ca o molie în noaptea din fereastră. Se uită în lungul coridorului, deşi nu mai locuia nimeni acolo, numai pacientul englez şi ea mai erau în vila San Girolamo. Avea destule legume plantate în grădina bombardată de pe dealul de lângă casă, de ajuns pentru hrana lor de zi cu zi, şi un om care venea din când în când din oraş, căruia îi dădea săpun şi cearşafuri şi ce mai rămăsese în acest spital militar în schimbul altor alimente necesare. Nişte fasole, ceva carne. Omul îi mai lăsase două sticle de vin, şi, în fiecare noapte, după ce se întindea alături de englez, când el era adormit, îşi turna reverentios un păhăruţ pe care îl purta cu ea înapoi la masă, alături de camera lui cu uşa deschisă pe trei sferturi, şi din care lua apoi înghiţituri mărunte pe măsură ce se cufunda în cartea deschisă înaintea ei.
Iar cărţile citite cu glas tare pentru englez, ascultate sau nu cu atenţie, aveau fragmente lipsă în plină povestire, ca nişte porţiuni de drum luate de furtună, întâmplări şterse, ca o tapiserie din care roiuri de lăcuste ar fi ros secţiuni întregi, sau ca tencuiala slăbită de bombardamente, căzută dintr-o frescă în toiul nopţii.
Vila locuită acum de ea şi de englez era cam la fel. În unele camere nici nu se putea intra de atâta moloz. Un crater de obuz lăsa luna şi ploaia să intre jos în bibliotecă — unde, într-un colţ, stătea un fotoliu jilav tot timpul.
Cât despre fragmentele lipsă din cărţi, fetei nu-i păsa ce înţelegea englezul. Nu făcea rezumatul capitolelor absente. Deschidea pur şi simplu cartea şi anunţa: „pagina nouăzeci şi şase” sau „pagina o sută unsprezece”. Acesta era singurul punct de reper. Iar acum îi ridică ambele mâini spre faţa ei şi le adulmecă — mirosul de suferinţă rămas încă în ele.
Ţi s-au asprit mâinile, spuse el.
Buruienile şi scaieţii şi săpatul.
Ai grijă. Ţi-am spus câte primejdii sunt.
Ştiu.
Apoi începu să citească.
Tatăl ei o învăţase despre mâini. Despre labele unui câine. De câte ori era singur cu un câine într-o casă, tatăl ei se apleca să-i miroasă pielea de la baza labei. Acesta, spunea ca un expert în băuturi fine, e cel mai măreţ miros din lume! Ce aromă! Ce ecouri de drumeţie! Ea se prefăcea dezgustată, dar laba câinelui era o minune: mirosul ei nu aducea niciodată a murdărie. E o catedrală! exclamase tatăl ei, grădina lui nu-ştiu-cine, câmpul acela de verdeaţă, o plimbare printre ciclame — o esenţă a tuturor cărărilor pe care animalul a umblat în timpul zilei.
O forfoteală în tavan, ca un şoricel, şi fata îşi ridică din nou privirea din carte.
I-au desfăcut masca de ierburi de pe faţă. Ziua eclipsei. O aşteptau. Unde se afla? Ce civilizaţie era aceasta, care înţelegea prezicerile vremii şi luminii? El Ahmar sau El Abyadd, căci trebuie să fi fost unul dintre triburile din nord-vestul deşertului. Aceia care reuşiseră să prindă un om căzut din ceruri, care îi acoperiseră faţa cu o mască din ierburi de oază împletite. Îşi avea acum povara sa de iarbă. Din întreaga lume, grădina lui preferată fusese grădina de iarbă din Kew, cu nuanţele ei diverse şi delicate, ca treptele de culoare ale frasinilor pe un deal.
Privi peisajul întins sub eclipsă. Îl învăţaseră deja să-şi înalţe braţele şi să soarbă în trupul său forţă din univers, aşa cum şi deşertul trage spre sine avioane. Îl purtau într-un palanchin de pânză şi ramuri. Vedea nervurile mişcătoare ale păsărilor flamingo trecându-i prin faţa ochilor în lumina crepusculară a soarelui ascuns.
Pielea îi era mereu acoperită de alifii sau de întuneric, într-o noapte auzise un sunet ca nişte clopote suflate de vânt undeva, sus în aer; după o vreme încetaseră, iar el adormise tânjind după ele, acea melodie ca un strigăt ieşit agale din gâtul unei păsări, poate un flamingo, sau o vulpe a deşertului pe care unul dintre oameni o ţinea într-un buzunar al veşmântului său, cusut pe jumătate.
În ziua următoare auzise din nou fărâme din sunetul sticlos, pe când, din nou, zăcea înfăşurat în pânze. O melodie ivită din întuneric. La apusul soarelui, pânzele îi fuseseră desfăcute şi zărise un cap de om deasupra unei mese apropiindu-se de el, apoi îşi dăduse seama că omul purta un jug masiv de care atârnau sute de sticluţe legate cu sfoară sau sârmă de diferite lungimi. Mişcându-se ca miezul unei perdele de sticlă, cu trupul învăluit în acea sferă.
Apariţia semăna cel mai bine cu unul dintre acei arhangheli desenaţi pe care încercase să-i copieze pe vremea când era şcolar, fără a putea pricepe vreodată cum într-un trup putea fi loc pentru muşchii necesari unor asemenea aripi. Omul se apropia cu paşi mari, agale, aşa de lin încât printre sticluţe nu era nici o mişcare. O undă de sticlă, un arhanghel, toate alifiile din şipuri încinse de soare, aşa încât, unse pe piele, păreau a fi fost special încălzite pentru a fi aşternute pe o rană. În spatele lui era lumina răstălmăcită — nuanţe de albastru şi alte culori fremătând prin ceaţă şi nisip. Un slab clinchet sticlos şi diversele culori şi mersul regal şi faţa omului ca ochiul zvelt, întunecat, al unui pistol.
De aproape sticla era aspră şi roasă de nisipuri, sticlă care-şi pierduse originile. Fiecare şip avea câte un dop mărunt pe care omul îl scotea cu dinţii şi îl ţinea în gură in timp ce amesteca conţinutul unei sticle cu al alteia, al doilea dop şi el strâns între dinţi. Se aplecase cu aripile sale desfăşurate deasupra trupului ars, întins pe jos, apoi înfipsese două beţe adânc în pământ şi se eliberase de povara jugului de doi metri care se legăna acum sprijinit în cele două proptele. Omul se strecurase de sub dugheana sa. Căzuse în genunchi şi se apropiase de pilotul ars şi îi aşternuse mâinile reci pe gât şi le ţinuse acolo.
Era ştiut de toţi pe drumul cămilelor, din Sudan până în nord, la Giza[2], Calea celor Patruzeci de Zile. Întâmpina caravanele, făcea negoţ cu mirodenii şi băuturi, călătorea prin oaze şi popasuri de apă. Străbătea furtuni de nisip cu mantia lui de sticlă, cu urechile astupate de alte două dopuri mărunţele, aşa încât părea el însuşi un vas închis, acest vraci-negustor, acest rege al uleiurilor şi aromelor şi leacurilor universale, acest botezător. Poposea prin tabere şi-şi aşternea perdeaua de sticlă înaintea oricărui suferind.
Se ghemuise alături de bărbatul ars. Din tălpile picioarelor făcuse o cupă de piele şi se lăsase pe spate să culeagă, fără să arunce măcar o privire, anumite şipuri. Pe măsură ce destupa fiecare sticluţă, miresmele se revărsau. O aromă de mare. Un iz de rugină. Indigo. Cerneală. Nă-mol-de-râu, lemn-de-săgeată, formaldehidă, parafină, eter. Un val delirant de miresme. Se auzeau în depărtare strigătele cămilelor adulmecând aceste adieri. Începu să-i întindă o pastă neagră-verzuie peste coaste. Era os măcinat de păun, obţinut la schimb într-o piaţă din apus sau din miazăzi — cel mai bun leac pentru piele.
2