Prea mulţi bărbaţi în casă. Gura ei se lipeşte de pielea dezgolită a umărului. Îşi adulmecă pielea, aerul ei intim. Gustul şi aroma ei proprie. Îşi aminteşte prima dată când devenise conştientă de ele, undeva prin adolescenţă — părea a fi un loc mai degrabă decât un moment anume — sărutându-şi braţul pentru a-şi exersa sărutul, mirosindu-şi încheietura mâinii sau aplecându-se spre coapse. Respirând în propriile ei mâini făcute cupă, aşa încât respiraţia să ricoşeze înapoi spre nas. Acum îşi freacă picioarele goale şi albe de cenuşiul umbrit al fântânii. Genistul îi povestise despre statui pe care le întâlnise în timpul luptelor, cum dormise lângă una din ele, un înger întristat, jumătate bărbat, jumătate femeie, a cărui frumuseţe îl fermecase. Se întinsese pe spate privindu-i trupul şi, pentru prima dată de la începutul războiului, se simţise împăcat.
Fata adulmecă piatra, mirosul ei răcoros de molie.
Oare tatăl ei se chinuise în încleştarea lui cu moartea sau murise liniştit? Oare stătuse şi el întins aşa cum se odihneşte maiestuos pacientul englez în patul său? Oare fusese îngrijit de vreun străin? Un om care nu e din neamul tău îţi poate răscoli emoţiile mai profund decât cineva din propria familie. Ca şi cum, nimerind în braţele unui străin, descoperi chiar oglinda pe care ţi-ai alege-o singur. Spre deosebire de genist, tatăl ei nu se simţise niciodată complet împăcat în lume. Remarcile lui îşi pierdeau unele silabe, din timiditate. Din orice propoziţie a lui Patrick, se plângea mama ei, pierdeai două-trei cuvinte importante. Dar Hanei îi plăcea acest lucru la el, în jurul lui nu părea a exista nici un spirit feudal. Avea un aer vag, o incertitudine care îi dădea un farmec şovăitor. Era deosebit de majoritatea bărbaţilor. Chiar şi rănitul pacient englez avea fermitatea cunoscută a feudalului. Dar tatăl ei fusese un spirit flămând, plăcându-i ca cei din jurul lui să fie siguri pe ei, chiar severi.
Oare s-a apropiat de propria-i moarte cu acelaşi aer indiferent ca şi cum ar fi nimerit acolo din întâmplare? Sau cu mânie? Era omul cel mai puţin capabil de mânie din câţi cunoştea, detestând cearta, ieşind pur şi simplu din cameră dacă cineva îl vorbea de rău pe Roosevelt sau pe Tim Buck sau îi lăuda pe unii primari ai oraşului Toronto. Nu încercase în viaţa lui să convertească pe nimeni, oblojind numai, sau sărbătorind evenimente care se întâmplau în jurul său. Atâta tot. Un roman este o oglindă plimbându-se de-a lungul unei străzi. Fata citise acest lucru într-una dintre cărţile recomandate de pacientul englez, şi aşa şi-l amintea pe tatăl ei — de câte ori aduna imagini de-ale lui din trecut — oprind maşina sub un anumit pod din Toronto, spre nord de Pottery Road, la miezul nopţii, şi spunându-i că acesta era locul unde graurii şi porumbeii îşi împărţeau incomod şi nu prea armonios grinzile podului pe timpul nopţii. Şi chiar aşa se opriseră acolo într-o noapte de vară şi îşi aplecaseră capetele spre zarva de sunete şi ciripeli somnoroase.
Mi s-a spus că Patrick a murit într-un porumbar, zise Caravaggio.
Tatăl ei îndrăgise un oraş inventat de el însuşi, ale cărui străzi şi ziduri şi frontiere fuseseră create de el şi de prietenii lui. Nu părăsise niciodată cu adevărat acea lume imaginară. Fata îşi dă seama că tot ce ştia despre realitate învăţase singură sau de la Caravaggio sau, în timpul în care locuiseră împreună, de la mama ei vitregă, Clara. Clara, care odată fusese actriţă, Clara cea clară, care îşi rostise limpede mânia atunci când plecaseră cu toţii la război. Tot anul care trecuse, în Italia, purtase cu ea scrisori de la Clara. Misive care ştie că fuseseră scrise pe o stâncă trandafirie de pe o insulă din golful Georgian, scrise cu vântul suflând peste apă şi îndoind hârtia din caiet înainte ca ea să rupă într-un sfârşit paginile şi să le pună într-un plic adresat Hanei. Le ţinea în valiză, fiecare conţinând câte un fulg de stâncă trandafirie, şi acea adiere. Dar ea nu răspunsese niciodată. Îi fusese un dor cumplit de Clara, dar nu putuse să-i scrie, după toate câte i se întâmplaseră. Nu poate suporta să discute sau măcar să accepte moartea lui Patrick.
Iar acum, pe acest continent, războiul cutreierând pe altundeva, mănăstirile şi bisericile care fuseseră transformate temporar în spitale au rămas solitare, cioplite în dealurile Toscanei şi Umbriei. Poartă în ele rămăşiţele acestei civilizaţii a războiului, mărunte morene lăsate în urmă de un enorm gheţar. Pretutindeni în jurul lor se întinde acum pădurea sfântă.
Îşi vâră picioarele sub rochia subţire şi îşi reazemă braţele de coapse. Totul e nemişcat. Aude cunoscutul gâlgâit sec fremătând în ţeava îngropată în coloana centrală a fântânii. Apoi tăcere. Apoi deodată un vuiet când apa soseşte, năvălind în jurul ei.
Povestirile pe care hana i le citise pacientului englez, călătoria alături de bătrânul pelegrin în Kim sau alături de Fabrizio în Mănăstirea din Parma, îi ameţiseră pe amândoi, prinzându-i într-o învolburare de armate şi cai şi trăsuri — toate fugind de sau către un război. Stivuite într-un colţ al dormitorului lui erau alte cărţi pe care i le citise, ale căror meleaguri le cutreieraseră deja.
Multe cărţi începeau cu un enunţ al autorului despre structura povestirii. Te afundai în apele lor cu o vâslire tăcută.
Îmi încep cronica de la vremea în care Servius Galba a fost consul.
…Istoriile lui Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero, cât timp s-au aflat la putere, au fost falsificate prin teroare, iar după moartea lor au fost rescrise cu înnoită ură.
Aşa şi-a început Tacitus Analele.
Însă romanele începeau cu multă şovăială sau haos. Cititorii nu aveau niciodată un control total. O uşă un lacăt un zăgaz se deschidea şi ei se îmbulzeau, ţinându-se cu o mână de balustradă, ţinând în cealaltă o pălărie.
Când fata începe o carte, intră pe porţile împodobite în ogrăzi spaţioase. Parma şi Paris şi India îşi răsfira covoarele.
Se aşeză, sfidând ordinele municipale, călare pe tunul Zam-Zammah, înălţat pe soclul său de cărămidă peste drum de vechiul Ajaib-Gher — Casa Minunilor, cum numeau localnicii muzeul din Lahore. Cine îl are pe Zam-Zammah, „balaurul care suflă foc pe nări”, stăpâneşte Punjab-ul; de aceea uriaşul tun de bronz verzui este întotdeauna primul în prada de război a oricărui cuceritor[15].
— Citeşte mai rar, fată dragă, pe Kipling trebuie să-l citeşti rar. Uită-te cu atenţie unde sunt virgulele, ca să afli pauzele fireşti. Este un scriitor care s-a folosit de condei şi cerneală. Îşi ridica adesea privirea de pe pagină, îmi închipui, se uita pe fereastră şi asculta păsările, aşa cum fac mulţi scriitori solitari. Unii nu ştiu numele păsărilor, însă el le ştia. Ochiul tău e prea iute şi nord-american. Gândeşte-te la viteza condeiului lui. Dacă nu, ce-teribil, ce noduros şi chinuit ar fi primul paragraf.