Aceasta fusese prima lecţie despre lectură a pacientului englez. De atunci n-o mai întrerupsese niciodată. Dacă se întâmpla să adoarmă, ea continua fără să-şi ridice privirea decât când ea însăşi era obosită. Dacă el pierduse ultima jumătate de oră din povestire, o singură încăpere era întunecată într-o istorie pe care probabil că o ştia deja. Cunoştea harta trasată de povestire. Benare[16] la est şi Chilianwallah la nord de Punjab. (Toate astea avuseseră loc înainte ca genistul să se ivească în mijlocul lor ca ieşit din această poveste. Ca şi cum paginile lui Kipling fuseseră frecate noaptea, ca o lampă magică. Un leac făcător de minuni.)
Ajungând la final, lăsase din mână povestea lui Kim, cu frazele sale delicate şi desăvârşite — şi citită acum cu o dicţie clară — şi luase caietul pacientului, volumul pe care reuşise cumva să-l aducă cu el prin flăcări. Cartea se răsfiră deschisă, ajunsă aproape la dublul grosimii ei iniţiale.
Avea o pagină subţire dintr-o Biblie, ruptă şi lipită în text.
Când regele David a ajuns la adânci bătrâneţe îl acopereau cu haine, însă nu putea să se încălzească.
Atunci slugile lui i-au zis: Să se caute pentru domnul nostru rege o fată tânără care să stea înaintea regelui, să-l îngrijească şi să se culce cu el, ca să se încălzească domnul nostru regele.
Şi i-au căutat în toate ţinuturile lui Israel o fată frumoasă şi au găsit pe Abişag Sunamiteanca şi au adus-o la rege.
Fata era foarte frumoasă, îngrijea pe rege şi-l servea; însă regele n-a cunoscut-o[17].
Tribul —, care îl salvase pe pilotul ars, l-a adus la baza militară britanică din Siwa în 1944. A fost transportat cu trenul sanitar de la miezul nopţii din vestul deşertului până în Tunisia şi de acolo trimis în Italia. În acea perioadă a războiului erau sute de soldaţi cu minţile rătăcite, cel mai probabil nevinovaţi, nu prefăcuţi. Cei ce susţineau a fi nesiguri de naţionalităţile lor erau plasaţi în complexul din Tirrenia, unde se afla spitalul de la ţărmul mării. Pilotul ars era o enigmă în plus, lipsit de orice mijloc de identificare, de nerecunoscut. În tabăra pentru Prizonieri din apropiere era ţinut într-o cuşcă poetul american Ezra Pound, care îşi ascundea pe trup şi prin buzunare, mutând-o zilnic pentru propriul său sentiment de siguranţă, elicea de eucalipt pe care se aplecase şi o cu-lesese din grădina celui care-l trădase, când fusese arestat, Eucaliptul care ajută la memorie.
— Ar trebui să încercaţi să mă păcăliţi, le spusese pilotul ars anchetatorilor săi, faceţi-mă să vorbesc în germană, ceea ce pot, dacă tot veni vorba, întrebaţi-mă despre Don Bradman[18]. Întrebaţi-mă despre Marmite[19] despre marea Gertrude Jekyll[20]. Ştia unde se afla fiecare pictură de Giotto prin Europa, şi majoritatea locurilor unde se puteau găsi imitaţii convingătoare.
Spitalul de pe ţărm fusese improvizat în cabinele de baie de pe plajă, pe care turiştii le puteau închiria la răscrucea dintre secole. În timpul căldurilor, vechile umbrele Campari erau din nou aşezate în rozetele de pe mese, iar pansaţii şi răniţii şi muribunzii stăteau la umbra lor în briza mării şi discutau molcom sau priveau în gol sau sporovăiau întruna. Bărbatul ars o observă pe tânăra infirmieră, oarecum diferită de celelalte. Cunoştea bine asemenea priviri împietrite şi îşi dădu seama că era mai mult pacientă decât infirmieră. O chemă numai pe ea când avea nevoie de ceva.
Fu interogat din nou. Totul la el era foarte englezesc, cu excepţia faptului că pielea îi era arsă şi neagră, una dintre acele fiinţe preistorice fosilizate în mlaştini, păstrată prin istorie, aşezată înaintea ofiţerilor anchetatori.
Îl întrebară unde se aflau aliaţii în Italia şi le spuse că bănuia că ocupaseră Florenţa, dar că erau ţinuţi pe loc în orăşelele de munte dinspre nord. Linia Gotică. „Unităţile voastre sunt blocate în Florenţa şi nu pot trece de puncte strategice precum Prato şi Fiesole fiindcă germanii s-au baricadat în vile şi mănăstiri şi sunt excelent apăraţi. E o poveste veche — cruciaţii au făcut aceeaşi greşeală împotriva sarazinilor. Şi, asemeni lor, aveţi acum nevoie de oraşele fortificate. Acestea n-au fost părăsite decât în vremurile holerei.”
A bătut câmpii mai departe, exasperându-i, trădător sau aliat, nelăsându-i să ghicească niciodată cu prea mare certitudine cine era.
Acum, după luni de zile, în vila San Girolamo, în orăşelul de munte de la nord de Florenţa, în încăperea-umbrar care îi este dormitor, se odihneşte ca sculptura cavalerului mort din Ravenna. Deapănă frânturi de poveste despre oraşe-oază, urmaşii familiei Medici, stilul literar al lui Kipling, femeia care şi-a înfipt dinţii în carnea lui. Iar în caietul său de însemnări, ediţia din 1890 a Istoriilor lui Herodot, sunt alte frânturi de poveste — hărţi, fragmente de jurnal, scrieri în numeroase limbi, paragrafe tăiate din alte cărţi. Singurul lucru care lipseşte e numele lui. Nu există încă nici un indiciu care să dezvăluie cine este cu adevărat, e lipsit de nume, de grad sau batalion sau escadron. Însemnările din caietul lui sunt toate de dinainte de război, despre deserturile din Egipt şi Libia în anii ’30, presărate cu notiţe despre picturile din peşteri sau galerii de artă sau crâmpeie de jurnal în scrisul lui mărunt. „Nu e nici o brunetă”, îi spune pacientul englez Hanei când se apleacă asupra lui, „printre Madonele florentine”.
Cartea i-a rămas în mâini. Ea o desprinde de trupul lui adormit şi o pune pe noptieră. Lăsând-o deschisă, stă în picioare, privind în jos, şi citeşte. Îşi promite că nu va întoarce pagina.
Mai 1936.
Am să vă citesc o poezie, a spus soţia lui Clifton, cu vocea ei protocolară, impresie pe care ţi-o lasă întotdeauna dacă nu-i eşti foarte apropiat. Eram cu toţii în tabăra sudică, strânşi în cercul de lumină al focului.
Am umblat prin deşert.
Şi am strigat:
— O, Doamne, ia-mă din acest loc!
O voce a rostit: — Nu există deşert.
Am strigat: — Bine, dar —
Nisipul, arşiţa, orizontul gol.
O voce a rostit: — Nu există deşert.
Nimeni n-a zis nimic.
Ea a spus: Acesta a fost Stephen Crane, care nu a cunoscut niciodată deşertul.
L-a cunoscut, a spus Madox.
Iulie 1936.
Există trădări într-un război care sunt mărunte în comparaţie cu trădările noastre umane pe timp de pace. Noul amant ia obiceiurile celuilalt. Toate sunt sfărâmate, dezvăluite într-o nouă lumină. Acest lucru este realizat prin fraze încordate sau tandre, deşi inima este un organ al focului.
O poveste de iubire nu e despre cei care îşi pierd inima, ci despre cei care găsesc acea fiinţă întristată pe care, când o afli, trupul nu mai poate înşela pe nimeni, nu mai are nici o mască — nici înţelepciunea somnului, nici ritualul fasoanelor sociale. Este o mistuire a sinelui şi a trecutului.
16
17