— Ar trebui să pleci.
— Ai nevoie de o mână în plus ca să le tai, nu-i aşa?
— Pot să le leg de copac.
— Le ţin eu.
Luă firul ca o viperă subţire din mâna ei stângă. Apoipe celălalt. Ea nu se îndepărtă. El nu mai zise nimic, trebuia acum să gândească cat mai clar, ca şi cum ar fi fost singur. Ea se apropie şi luă înapoi unul dintre fire. Nu era deloc conştient de toate acestea, prezenţa ei fiindu-i ştearsă din minte. Străbătu rutele detonatorului bombei încă o dată, împreună cu mintea care îi crease coregrafia, atingând toate punctele-cheie, privindu-i radiografia, muzica orchestrei acoperind tot restul.
Păşind spre ea tăie firul de sub pumnul ei stâng înainte ca teoria să i se stingă din minte, cu un sunet ca al unui obiect străpuns de un dinte. Îi urmări imprimeul întunecat al rochiei de-a lungul umărului, peste gât. Bomba era moartă. Scăpă cleştii şi îşi aşeză mâna pe umărul ei, simţind nevoia de a atinge ceva uman. Ea spunea ceva nedesluşit, şi se întinse şi îi trase căştile de pe cap şi tăcerea se lăsă. O adiere şi un freamăt. Îşi dădu seama că trosnetul firului retezat nu fusese auzit, ci doar simţit, o muşcătură, frângerea unui os mărunt de iepure. Fără să-i dea drumul, mâna lui lunecă de-a lungul braţului ei şi smulse cei douăzeci de centimetri de sârmă din pumnul ei încă strâns.
Ea se uita la el întrebătoare, aşteptându-i răspunsul la ceea ce-i spusese, însă el n-o auzise. Fata clătină din cap şi se aşeză jos. El începu să culeagă diverse obiecte din jurul său, punându-le în geantă. Ea se uită în sus către copac şi apoi, din întâmplare numai, îşi coborî din nou privirea şi îi zări mâinile tremurânde, încordate şi înţepenite ca ale unui epileptic, respiraţia adâncă şi rapidă, toate dispărând într-o clipită. Stătea ghemuit.
— Ai auzit ce-am spus?
— Nu. Ce-ai spus?
— Am crezut că aveam să mor. Voiam să mor. Şi m-am gândit că dacă mor am să mor cu tine. Cineva ca tine, tânăr, cum sunt şi eu. I-am văzut pe atâţia murindu-mi alături în anul acesta. Nu mi-a fost frică. Desigur, n-a fost bravură. M-am gândit, avem vila asta, iarba asta, ar fi trebuit să ne întindem amândoi, tu în braţele mele, înainte de a muri. Am vrut să-ţi ating osul acela de la gât clavicula, e ca o aripă măruntă împietrită sub pielea ta. Am vrut s-o învelesc cu degetele. Mi-a plăcut întotdeauna carnea de culoarea râurilor şi pietrelor, sau ca ochiul căprui al unei părăluţe, ştii floarea asta? Ai văzut vreuna? Sunt aşa de obosită, Kip, vreau să dorm. Vreau să dorm sub copacul ăsta, să-mi lipesc ochiul de clavicula ta, vreau doar să-mi închid ochii şi să nu mă mai gândesc la nimeni, vreau să găsesc un cuib între crengile unui copac şi să mă sui acolo şi să dorm. Ce minte atentă! Să ştii ce fir să tai. Cum ai ştiut? Ziceai întruna nu ştiu, nu ştiu, dar ai ştiut. Nu-i aşa? Nu tremura, trebuie să-mi fii un pat liniştit, lasă-mă să mă încolăcesc ca şi cum mi-ai fi un bunic plin de bunătate pe care să-l pot îmbrăţişa, iubesc cuvântul „a te încolăci”, aşa o vorbă domoală, n-o poţi zori…
Gura ei era lipită de cămaşa lui. Stătea întins cu ea pe jos, nemişcat cum îi spusese, cu ochii limpezi, privind în sus spre o creangă. Îi auzea răsuflarea adâncă. Când îşi încolăcise braţul în jurul umărului ei era deja adormită, dar se strânsese lângă el. Aruncând o privire în jos observă că ea încă mai ţinea firul, probabil că-l ridicase din nou.
Din toate, răsuflarea îi era cea mai vie. Apăsarea îi era atât de uşoară, probabil îşi aşezase aproape toată greutatea alături, nu peste el. Câtă vreme putea sta aşa, fără să se desprindă, să se întoarcă la mulţimea de treburi ale zilei. Era esenţial să rămână nemişcat, ca statuile de care şi el se sprijinise în toate acele luni în care avansaseră spre nord de-a lungul coastei, luptându-se pentru calea spre şi dincolo de fiecare oraş-fortăreaţă, până ce nu mai era nici o diferenţă între ele, aceleaşi străzi înguste peste tot, care deveneau râuri de sânge, aşa încât începuse să viseze că, dacă şi-ar fi pierdut echilibrul, ar fi alunecat de-a lungul acelor torente de lichid roşu şi ar fi fost azvârlit de pe creastă în vale. În fiecare seară intrase în răcoarea câte unei biserici capturate şi îşi găsise câte o statuie să-i fie santinelă pe timpul nopţii. Îşi aşezase încrederea numai în această rasă de pietre, apropiindu-se cât mai mult de ele în întuneric, un înger întristat a cărui coapsă era coapsa desăvârşită a unei femei, al cărui contur şi a cărui umbră păreau a fi aşa catifelate. Îşi punea capul în poala acestor fiinţe şi se lăsa în voia somnului.
Ea lăsă dintr-o dată mai multă greutate asupra lui. Şi acum răsuflarea ei era mai adâncă, ca vocea unui violoncel, îi privi faţa adormită. Era încă înfuriat că fata stătuse cu el când dezamorsase bomba, ca şi cum prin aceasta îl făcuse să-i rămână dator cu ceva. Făcându-l să se simtă în retrospectivă responsabil pentru ea, deşi nici nu se gândise la aşa ceva în acele clipe. Ca şi cum un astfel de gând ar fi putut influenţa în vreun mod folositor ce hotăra el să facă cu o mină.
Dar simţea că acum se afla în ceva, poate într-o pictură văzută undeva anul trecut. Un cuplu ferit de pericole pe o câmpie. Ce multe cupluri văzuse, în lenea somnului lor, lipsite de orice gând despre muncă sau primejdiile din lume. Alături de el era forfoteala de şoricel din respiraţia Hanei; sprâncenele ei se încruntau a ceartă, o măruntă înverşunare în visarea ei. Îşi întoarse privirea în sus spre copac şi spre cerul de nori albi. Mâna ei îl ţinea strâns, aşa cum se încleştase de el mâlul de pe ţărmul râului Moro, pumnul lui înfigându-se în lutul umed, să nu alunece înapoi în torentul deja traversat.
Dacă ar fi fost el eroul dintr-o pictură, ar fi putut să-şi revendice odihna cuvenită. Dar, cum spusese şi ea, el era cafeniul unei stânci, cafeniul unui râu noroios, hrănit de furtuni. Şi ceva în el îl făcea să se dea înapoi chiar şi din faţa naivei inocente a unei asemenea remarce. Dezamorsarea reuşită a unei bombe era un final de roman. Bărbaţi albi, înţelepţi ca nişte taţi, îşi dădeau mâna, erau felicitaţi şi se îndepărtau şchiopătând, după ce fuseseră convinşi să iasă din solitudinea lor pentru această misiune speciala. Dar el era un profesionist. Şi rămânea un străin, un sikh. Singurul lui contact uman şi personal era cu acest inamic care crease bomba şi plecase ştergându-şi urmele cu o creangă târâtă în urma sa.
De ce nu putea dormi? De ce nu putea să se întoarcă spre fată, să nu se mai gândească că în jur totul încă mai era o văpaie suspendată, pe jumătate aprinsă? într-o pictură din imaginaţia sa, câmpia care înconjura această îmbrăţişare a lor era în flăcări. O dată urmărise prin binoclu un genist intrând într-o casă minată. Îl văzuse dărâmând o cutie de chibrituri de pe un colţ de masă şi fiind învăluit în lumină în acea jumătate de secundă înainte ca sunetul şters al bombei să-l ajungă. Astfel era fulgerul în 1944. Cum putea să se încreadă chiar şi în acest cerc de elastic de pe mâneca rochiei fetei, care îi strângea braţul? Sau în hârâitul din răsuflarea ei apropiată, adâncă asemeni pietrelor dintr-un râu.
Fata se trezi când omida îi trecu de pe gulerul rochiei pe obraz, şi îşi deschise ochii, îl zări aplecat asupra ei. El îi culese omida de pe faţă fără să-i atingă pielea şi o aşeză pe iarbă. Ea observă că îşi împachetase deja echipamentul. El se dădu înapoi şi se aşeză sprijinit de copac, privind-o cum se rostogoleşte agale pe spate şi cum se întinde apoi, lungind acea clipă cât mai mult cu putinţă. Trebuie să fi trecut de amiază, cu soarele acolo unde era. Îşi dădu capul pe spate şi se uită la el.