— Parcă trebuia să mă ţii în braţe!
— Te-am ţinut. Până te-ai dat mai încolo.
— Cât timp m-ai ţinut?
— Până te-ai desprins. Până ai simţit nevoia să te mişti-
— Nu s-a abuzat de mine, sper? Adăugând: Glumesc numai, când îl văzu cum începe să se îmbujoreze.
— Vrei să te întorci în casă?
— Da, mi-e foame.
Abia se putu ridica, cu soarele orbitor, cu picioarele ei ostenite. Câtă vreme fuseseră acolo, încă nu ştia. Nu putea să uite adâncimea somnului, uşurinţa cu care se cufundase în vis.
O petrecere se porni în camera pacientului englez când Caravaggio apăru cu un gramofon găsit pe undeva.
— Mă voi folosi de el ca să te învăţ să dansezi, Hana. Nu ceea ce ştie tânărul tău prieten. Am văzut şi mi-am întors spatele la unele dansuri. Dar melodia asta De când se petrece acest lucru e o piesă excelentă pentru că muzica din introducere e mai pură decât cântecul pe care-l introduce. Şi numai marii artişti de jazz au pus preţ pe-un asemenea lucru. Deci, putem să ţinem petrecerea pe terasă, ceea ce ne-ar permite să-l invităm pe câine, sau putem să-l invadăm pe englez şi s-o ţinem sus în dormitor. Tânărul tău prieten care nu bea alcool a reuşit să găsească nişte sticle cu vin ieri în San Domenico. Nu avem numai muzică. Dă-mi braţul. Nu. Întâi trebuie să facem semne cu creta pe podea şi să exersăm. Trei paşi principali — unu-doi-trei-acum dă-mi braţul. Ce s-a întâmplat cu tine astăzi?
— A dezamorsat o bombă enormă, una dificilă. Lasă să-ţi spună el.
Genistul ridică din umeri, nu cu modestie, ci ca şi cum ar fi fost prea complicat de explicat. Noaptea se lăsă fulgerător, întunericul umplu valea şi învălui apoi munţii şi toseră lăsaţi din nou cu felinarele.
Târşâiau cu toţii pe coridoare spre camera pacientului englez, Caravaggio cărând gramofonul, ţinând într-o mână braţul aparatului şi acul.
— Acum, înainte să începi cu istoriile tale, spuse spre silueta nemişcată din pat, îţi prezint Povestea mea de-amor.
— Compusă în 1935 de domnul Lorenz Hart, îmi închipui, murmură englezul. Kip stătea la fereastră şi ea spuse că voia să danseze cu el.
— Nu până nu te învăţ, gâză dragă.
Îi aruncă o privire ciudată lui Caravaggio; acesta era numele afectuos pe care i-l dădea tatăl ei. O trase în îmbrăţişarea lui adâncă şi căruntă şi spuse „gâză dragă” din nou şi îşi începu lecţia de dans.
Îşi pusese o rochie curată, dar necălcată. De câte ori făceau o piruetă îl zărea pe genist fredonând doar pentru sine, urmând versurile cântecului. Dacă ar fi avut curent electric, ar fi putut avea un radio, ar fi putut asculta ştiri despre război de pe undeva. Nu aveau decât radioul cu cu-arţ al lui Kip, dar acesta îl lăsase, din politeţe, în cort. Pacientul englez discuta despre viaţa nefericită a lui Lorenz Hart. Unele dintre versurile lui cele mai reuşite, cele de la cântecul Manhattan, susţinea el, fuseseră schimbate, şi imediat se lansă în acele versuri:
La Brighton amândoi ne vom scălda
Toţi peştii împreună-i vom speria
Când vom intra.
Costumul tău subţire de-l zăreşte
Tot racul va surâde ştrengăreşte
Din cleşte-n cleşte.
— Nişte versuri splendide şi senzuale, dar Richard Rodgers, se bănuieşte, voia mai multă seriozitate.
— Vezi, trebuie să-mi ghiceşti mişcările.
— De ce nu mi le ghiceşti tu pe-ale mele?
— Ţi le voi ghici, dar numai când le ştii. În momentul de faţă sunt singurul care se pricepe.
— Pun pariu că se pricepe şi Kip.
— Poate, dar nu vrea să danseze.
— Aş vrea să beau nişte vin, spuse pacientul englez, iar genistul luă un pahar cu apă, îi azvârli conţinutul pe fereastră şi turnă în el vin pentru englez.
— E prima dată când beau ceva tare de un an de zile.
Se auzi un zgomot înăbuşit, şi genistul se întoarse iute şi privi pe fereastră, în noapte. Ceilalţi încremeniră. Putea să fi fost o mină. Se întoarse din nou spre grup şi spuse.
— E-n regulă, n-a fost o mină. Părea să fi venit dintr-o zonă curăţată.
— Întoarce placa, Kip. Acum am să vă prezint De când se petrece acest lucru, melodie compusă de —. Lăsă o pauză pentru pacientul englez, care era amuţit, dând din cap, zâmbind cu vinul în gură.
— Alcoolul ăsta probabil o să mă ucidă.
— Nimic nu te poate ucide, prietene. Eşti cărbune curat.
— Caravaggio!
— George şi Ira Gershwin. Ascultaţi.
El şi cu Hana pluteau în întristarea saxofonului. Avea dreptate. Frazarea aşa de lentă, de tărăgănată, încât se simţea că muzicianul nu voia să părăsească antecamera îngustă a preludiului şi să intre în cântec, dorea să mai rămână acolo, unde povestea încă nu începuse, ca şi cum ar fi fost înnamorat de o fetişcană din prolog. Englezul murmură că introducerile unor asemenea cântece erau denumite „teme”.
Obrazul ei se odihnea pe muşchii umărului lui Caravaggio. Îi simţea acele labe teribile pe spate, pe rochia curată, şi se mişcau în spaţiul îngust dintre pat şi perete, dintre pat şi uşă, dintre pat şi firida de la fereastră în care stătea Kip. Din când în când, rotindu-se, îi zărea faţa. Stătea cu genunchii ridicaţi şi cu braţele odihnindu-se Peste ei. Sau se uita afară, pe geam, în noapte.
— Ştie careva un dans denumit Îmbrăţişarea Bosforului? întrebă englezul.
— Nu există aşa ceva.
Kip privi umbrele înalte alunecând pe tavanul pictat, Se ridică cu greu şi se îndreptă spre pacientul englez să-i umple paharul gol, şi îi atinse buza paharului ca şi cum ar fi dat noroc. O adiere dinspre apus intrând în odaie. Şi se întoarse brusc, înfuriat. Un miros de cordită ajungându-l, o frântură a sa prin aer, şi apoi genistul se strecură afară din cameră, cu un gest de sfârşeală, lăsând-o pe Hana în braţele lui Caravaggio.
Nici o rază de bucurie în fiinţa sa, alergând de-a lungul holului întunecat. Îşi înhaţă geanta, fu într-o clipită afară din casă, coborând în goană cele treizeci şi şase de trepte ale capelei până în drum, alergând întruna, alun-gându-şi senzaţia de sfârşeală din trup.
Fusese un genist sau fusese un civil? Mirosul de flori şi ierburi de-a lungul zidului de lângă drum, colţul unui junghi într-o coastă. Un accident sau o decizie greşită. Majoritatea geniştilor erau rezervaţi, nu se amestecau prea mult cu ceilalţi. Formau un grup aparte în ceea ce privea caracterul, într-un fel asemeni celor care lucrau cu giuvaeruri şi pietre preţioase, aveau în ei o duritate şi o claritate, deciziile lor înspăimântându-i chiar şi pe cei din aceeaşi breaslă. Kip recunoscuse acea calitate printre făurarii de nestemate, dar niciodată în sine însuşi, deşi ştia că ceilalţi o vedeau în el. Geniştii nu deveneau niciodată foarte apropiaţi între ei. Când discutau îşi transmiteau doar informaţii, noi mecanisme, deprinderi de-ale inamicului. Intra în primărie, unde fuseseră încartiruiţi, şi ochii lui zăreau trei feţe şi înregistrau absenţa celei de-a patra. Sau erau patru feţe şi undeva, pe-o câmpie, trupul fără suflare al unui bătrân sau al unei fete.
Învăţase scheme structurale când intrase în armată, scheme care deveneau din ce în ce mai complicate, ca nişte noduri enorme sau ca nişte partituri muzicale. Descoperi că avea darul unei priviri tridimensionale, un ochi aparte care se putea aţinti asupra unui obiect sau a unei pagini cu informaţii şi le putea realinia, putea pătrunde toate notele false. Era din fire conservator, dar în acelaşi timp capabil să-şi imagineze cele mai teribile mecanisme, posibilitatea unui accident într-o încăpere — o prună pe masă, un copil apropiindu-se şi mâncând sâmburele de otravă, un bărbat intrând într-o odaie întunecată şi, înainte de-a se sui în pat lângă soţia lui, dărâmând o lampă cu parafină din suportul ei. Fiecare cameră era plină de un asemenea balet. Ochiul solitar putea vedea firul îngropat sub o suprafaţă, şi cum se putea răsuci un fir într-un nod acolo unde nu era văzut. Arunca romanele poliţiste cu iritare, capabil să-i depisteze pe răufăcători cu prea mare uşurinţă. Se simţea cel mai bine alături de oameni care aveau nebunia abstractă a autodidacţilor, ca mentorul său, lordul Suffolk, ca pacientul englez, încă nu se încredea în cărţi. În ultimele zile, Hana îl privise lângă pacientul englez şi i se păruse ca o inversare a lui Kim. Tânărul student era acum indian, profesorul bătrân şi înţelept era englez. Dar Hana era aceea care stătea noaptea cu bătrânul, care îl călăuzea peste munţi către râul sfânt. Chiar citiseră acea carte împreună, vocea Hanei domoală în timp ce vântul netezea flacăra lumânării de lângă ea, pagina umbrindu-se o clipă.