Se ghemui în colţul holului plin de clinchete, fermecat, fără nici un alt gând; cu mâinile încrucişate în poală şi pupilele contractate ca nişte vârfuri de ac. Simţi că într-o clipă — într-o jumătate de secundă — va avea soluţia formidabilei enigme…
Şi, într-un fel, în acele lungi nopţi de lectură şi ascultare, bănuia fata, se pregătiseră pentru tânărul soldat, băiatul devenit adult, care urma să li se alăture. Însă Hana era tânărul băiat din poveste. Şi dacă Kip trebuia să fie şi el un personaj, atunci era ofiţerul Creighton.
O carte, o schemă de noduri, un panou detonator, o încăpere cu patru oameni într-o vilă părăsită, luminată doar de lumânări şi, uneori, de văpaia vreunei furtuni, iar alteori de posibila flamă a vreunei explozii. Munţii şi dealurile şi Florenţa, oarbe, lipsite de curent electric. Lumina de lumânare ajunge până la mai puţin de cincizeci de metri. De la o distanţă mai mare nu mai e nimic în acest loc, privind dinspre lumea exterioară. Sărbătoriseră în această seară, în scurta petrecere din camera pacientului englez, aventuri simple — Hana, somnul din grădină, Caravaggio, „găsirea” gramofonului, iar Kip o dezamorsare dificilă, deşi aproape că uitase acel moment. De felul său, se simţea stânjenit în festivităţi, în momente de victorie.
La numai cincizeci de metri de ei nu mai era nici o reprezentare a prezenţei lor în lume, nici un sunet sau imagine a lor în ochiul văii, pe când umbrele Hanei şi a lui Caravaggio pluteau pe pereţi, iar Kip stătea învăluit confortabil în ghiocul firidei sale şi pacientul englez îşi sorbea vinul şi îi simţea tăria filtrându-se prin trupul său nefolosit, aşa încât fu în scurt timp ameţit, vocea lui amintind de şuieratul unei vulpi a deşertului, amintind de fâlfâitul sturzului de pădure din Anglia care, susţinea el, putea fi găsit numai în Essex, dat fiind că îi mergea bine doar într-o zonă unde creşteau levănţica şi pelinul. Toată ardoarea bărbatului ars se afla în creierul său, gândise genistul pentru sine, aşezat în firida de piatră. Apoi ÎŞl întoarse brusc capul, ştiind ce se întâmplase când auzi sunetul, sigur pe el. Se uitase din nou către ei şi, pentru prima dată în viaţă, minţise — „E-n regulă, n-a fost o mina. Părea să fi venit dintr-o zonă curăţată” — pregătit să aştepte până ce-l ajungea mirosul de cordită.
Acum, după mai multe ore, Kip e din nou aşezat in firida de la fereastră. Dacă ar putea să traverseze cei şasemetri ai camerei englezului şi s-o atingă, ar fi din nou teafăr la minte. Era aşa de puţină lumină în odaie, doar lumânarea de la masa la care stătea ea, în seara aceasta fără să citească; se gândi că probabil că era puţin ameţită de băutură.
Se întorsese de la locul exploziei şi îl găsise pe Caravaggio dormind pe canapeaua din bibliotecă, cu câinele în braţe. Ogarul îl privise când se oprise în uşa deschisă, mişcându-se cât de puţin posibil, pentru a semnala că era treaz şi că păzea locul. Mârâitul lui tăcut înălţându-se peste sforăitul lui Caravaggio.
Îşi scoase ghetele, legă şireturile unul de altul şi le aruncă peste umăr în timp ce urca scările. Începuse să plouă şi avea nevoie de o prelată pentru cort. De pe hol zări lumina încă aprinsă în camera pacientului englez.
Ea stătea pe scaun cu un cot pe masa unde lumânarea scundă îşi răsfira razele, cu capul dat pe spate. El îşi lăsă ghetele pe podea şi păşi tăcut în cameră, unde avusese loc petrecerea. Simţea un iz de alcool în aer. Ea îşi puse degetele peste buze când el intră şi apoi arătă spre pacient. Nu putea să audă mersul tăcut al lui Kip. Genistul se aşeză din nou în firida ferestrei. Dacă ar putea să traverseze camera şi să o atingă ar fi din nou teafăr la minte. Dar între ei era o cale complicată şi înşelătoare. Îi despărţea o lume foarte întinsă. Iar englezul se trezea la orice sunet, aparatul auditiv dat la maxim când dormea, ca să se poată simţi in siguranţă, bazându-se pe propria sa vigilenţă. Privirea fetei fulgeră prin jur şi apoi rămase încremenită asupra lui Kip în dreptunghiul ferestrei.
Găsise locul morţii şi ce mai rămăsese acolo şi îl îngropase pe secundul său, Hardy. Şi după aceea continuase să se gândească la fată în acea după-amiază, dintr-o dată înspăimântat pentru ea, înfuriat pe ea pentru că se implice, încercase să-şi distrugă propria viaţă cu atâta nepăsare. Ea îl privi fix. Ultimul ei mesaj fusese degetul la buze. El se aplecă şi îşi şterse obrazul pe tresa de la umăr.
Se întorsese prin sat, ploaia căzând peste copacii cu coroanele retezate din piaţa centrală a orăşelului, neîngrijiţi de la începutul războiului, trecând pe lângă strania statuie înfăţişând doi bărbaţi care îşi dădeau mâna încălecaţi pe cai. Şi acum era aici, lumina lumânării legănându-se, preschimbând imaginea fetei, încât nu putea ghici ce gândea, înţelepciune sau tristeţe sau curiozitate.
Dacă ea ar fi citit sau dacă s-ar fi aplecat asupra englezului, el ar fi salutat-o din cap şi probabil ar fi plecat, dar acum o vede pe Hana ca pe o fiinţă tânără şi singură. În această noapte, privind locul exploziei, începuse să se teamă pentru ea în timpul dezamorsării din acea după-amiază. Trebuia să înlăture această teamă, dacă nu, fata avea să-l însoţească de câte ori se apropia de un detonator. Avea să o poarte cu el, ca pe un prunc nenăscut în pântecul său. Când lucra, claritatea şi muzica îl învăluiau, universul uman stingându-se din jur. Acum ea îi era înăuntru sau pe un umăr, aşa cum văzuse o dată o capră vie cărată de un ofiţer afară dintr-un tunel pe care încercau să-l inunde.
Nu.
Nu era adevărat. Dorea umărul Hanei, voia să-şi aşeze palma peste el, aşa cum făcuse în lumina soarelui pe când ea dormea, iar el stătuse acolo întins, nemişcat, ca prins în cătarea unei puşti, neîndemânatic cu ea. În peisajul imaginat de-un pictor. Nu dorea să primească vreo alinare, ci dorea să o învăluie în alinarea lui pe fată, să o ducă din această odaie. Refuza să accepte propriile sale slăbiciuni, iar în ea nu găsise vreo slăbiciune de care să se lipească. Nici unul dintre ei nu dorea să dezvăluie celuilalt o asemenea posibilitate. Hana stătea aşa de nemişcată, fl privea, şi lumânarea pâlpâia şi îi preschimba imaginea. El nu-şi dădea seama că pentru ea nu era decât o siluetă, trupul lui zvelt şi pielea lui — o fărâmă de noapte.