Mai devreme, când văzuse că el plecase din firida de la fereastră, fusese furioasă. Ştiind că îi apăra de mine ca pe nişte copii. Îl apucase strâns pe Caravaggio. Fusese o insultă. Şi, azi, euforia crescândă a serii n-o lăsase să citească după ce Caravaggio se dusese la culcare, oprindu-se mai înainte să scotocească prin cutia ei cu medicamente, şi după ce pacientul englez ciugulise aerul cu degetul lui osos şi, când ea se aplecase, o sărutase pe obraz.
Ea stinsese celelalte lumini, aprinsese doar ciotul de lumânare de pe noptieră şi se aşezase acolo, trupul englezului întins înaintea ei în tăcere, după frenezia discursurilor lui ameţite de băutură. Uneori un cal voi fi, uneori un ogar. Un mistreţ, un urs fără de cap, uneori o flamă. Auzea picăturile de ceară căzând pe tava de metal de lângă ea. Genistul străbătuse oraşul până la o întindere de deal unde avusese loc explozia, şi tăcerea lui fără rost încă o înfuria.
Nu putea să citească. Stătea în cameră cu eternul ei muribund, simţind încă vânătaia de pe şale, de când se izbise întâmplător de perete în timpul dansului cu Caravaggio.
Dacă s-ar apropia acum de ea, l-ar respinge din privire, i-ar răspunde printr-o tăcere asemănătoare cu a sa. Lasă-l să ghicească, să facă o mişcare. A mai fost acostată de soldaţi înainte.
Dar el face următoarele. E deja în mijlocul camerei, cu mâna afundată până la încheietură în geanta deschisă care încă îi atârnă pe umăr. Mersul lui, tăcut. Se întoarce Si se opreşte lângă pat. Când pacientul englez îşi încheie una din lungile lui respiraţii, taie firul aparatului auditiv cu cleştele şi îi dă drumul înapoi în geantă. Se întoarce şi surâde spre fată.
— Îl cuplez la loc mâine dimineaţă.
Îşi aşează mâna stângă pe umărul ei.
— David caravaggio — un nume absurd pentru tine, desigur…
— Cel puţin am un nume.
— Da.
Caravaggio stă pe scaunul Hanei. Razele după-amiezij umplu odaia, luminând firele plutitoare de praf. Faţa în-gustă şi întunecată a englezului, cu nasul său unghiular, are aerul unui şoim împietrit, înfăşat în cearşafuri. Sicriul unui şoim, gândeşte Caravaggio.
Englezul se întoarce spre el.
— Există un tablou de Caravaggio, pictat spre sfârşitul vieţii sale. David, cu capul lui Goliat. În el, tânărul luptător ţine în mâna întinsă capul lui Goliat, pustiu şi îmbătrânit. Dar nu este aici adevărata tristeţe a tabloului. Se presupune că faţa lui David este un portret al lui Caravaggio în tinereţe, iar capul lui Goliat un autoportret încărunţit, aşa cum arăta el când a pictat tabloul. Tinereţea judecând bătrâneţea purtată în mâna întinsă. Judecarea propriei firi muritoare. Când îl văd la capul patului, mi-l închipui pe Kip ca fiindu-mi acel David.
Caravaggio stă acolo în tăcere, cu gândurile pierdute printre fulgii de praf. Războiul l-a dezechilibrat şi nu se poate întoarce în nici o altă lume aşa cum e, rezemându-se de aceste cârje pe care i le oferă morfina. E un bărbat aflat la mijlocul vieţii, care nu s-a obişnuit niciodată cu vreo familie. Toată viaţa a evitat o intimitate permanentă. Până în acest război, a fost mai bun ca amant decât ca soţ. A fost un bărbat care se strecoară şi fuge, aşa cum amanţii lasă haos în urma lor, aşa cum hoţii lasă case pustiite.
Îl priveşte pe bărbatul din pat. Trebuie să afle cine este acest englez sosit din deşert, să-l scoată la lumină, dedragul Hanei. Sau poate să-i născocească un alt înveliş, aşa cum acidul tanic camuflează rana unui om ars.
Lucrând la Cairo la începutul războiului, fusese instruit să inventeze agenţi dubli sau fantome cărora să ledea substanţă. Fusese responsabil pentru un agent imaginar denumit „Brânză”, şi petrecuse săptămâni întregi învelindu-l în amănunte reale, dându-i calităţile unei persoane adevărate — cum ar fi lăcomia şi o înclinare spre beţie — prilej cu care răspândea zvonuri false printre duşmani. La fel cum unii pentru care lucrase la Cairo inventaseră plutoane întregi în inima deşertului. Trăise într-o vreme de război, în care tot ce se oferea celor din jur era o minciună. Se simţise ca un om în bezna unei odăi, imitând chemarea unei păsări.
Dar aici îşi lepădau din piei. Nu puteau imita decât ceea ce erau. Singura apărare era căutarea adevărului din ceilalţi.
Fata trage jos de pe raftul bibliotecii romanul Kim şi, în picioare, sprijinindu-se de pian, începe să scrie pe pagina albă de la sfârşit.
El spune că tunul — Zam-Zammah — încă mai e acolo, în faţa muzeului din Lahore. Fuseseră două, fabricate din căni şi castroane de metal colectate de la fiecare familie hindusă din oraş — drept jizya, sau taxă. Acestea au fost topite, şi din ele s-au făcut tunurile. Au fost folosite în numeroase bătălii din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea împotriva sikh-ilor. Celălalt tun a fost pierdut într-o bătălie, la trecerea râului Chenab —
Închide cartea, se suie pe un scaun şi o cuibăreşte înapoi pe raftul înalt, invizibil.
Intră în dormitorul pictat cu o nouă carte şi îi anunţă titlul.
— Nici o carte pentru moment, Hana.
Ea se uită la el. Are, chiar şi acum, gândeşte ea, ochi frumoşi. Toate se petrec acolo, în acea privire cenuşie sosită din noaptea sa. Are o senzaţie de priviri nenumărate care licăresc asupra ei o clipă, apoi trec mai departe, ca un far.
— Nici o altă carte. Dă-mi-l doar pe Herodot.
Ea îi aşează volumul masiv, pătat, în mâini.
— Am văzut ediţii ale Istoriilor cu un chip sculptat al autorului pe copertă. O statuie găsită într-un muzeu din Franţa. Dar nu mi-l imaginez deloc pe Herodot aşa. Îl văd mai mult ca pe unul dintre acei bărbaţi ascetici ai deşertului care călătoresc din oază în oază, făcând negoţ cu legende ca şi cum ar fi un schimb de seminţe, absorbind totul fără suspiciune, construind un miraj. „Această istorie a mea”, spune Herodot, „a căutat de la început aspectele suplimentare argumentului central”. Ce găseşti în cartea lui sunt fundături din mersul istoriei — cum se trădează oamenii unii pe alţii în numele ideii de naţie, cum se îndrăgostesc oamenii… Câţi ani ziceai că ai?
— Douăzeci.
— Eram mult mai în vârstă când m-am îndrăgostit.
Hana face o pauză.
— De cine?
Dar ochii lui sunt deja departe.
— Păsările preferă copaci cu crengi moarte, spuse Caravaggio. Aşa pot avea o vedere completă din locul unde se aşează. Pot zbura în orice direcţie.
— Dacă te referi la mine, spuse Hana, eu nu sunt o pasăre. Adevărata pasăre e tipul de sus.
Kip încearcă să şi-o închipuie ca pasăre.
— Spune-mi, e posibil să iubeşti pe cineva care nu e la fel de deştept ca tine? Caravaggio, într-un iureş de morfină, căuta nod în papură. Ăsta e un lucru care m-a preocupat aproape toată viaţa mea sexuală — care a început târziu, ţin să informez acest select auditoriu. De asemenea, plăcerea senzuală a conversaţiei mi-a apărut abia după ce m-am însurat. Niciodată nu considerasem cuvintele ca fiind erotice. Câteodată chiar îmi place mai mult să vorbesc decât să regulez. Fraze. O droaie despre una, o droaie despre alta şi pe urmă iar de la capăt. Cu cuvintele necazul e că, flecărind, te poţi împotmoli într-un colţ, în timp ce, regulând, nu te împotmoleşti niciodată.