Dacă e într-adevăr atracţie fizică. Dacă toate acestea au vreo legătură cu iubirea pentru Kip. Îi place să-şi lipească faţa de braţul lui, sus, lângă umăr, acel râu cafeniu-închis, şi să se trezească cufundată în el, lângă pulsul acelei vene pe care ar trebui s-o găsească şi în care ar introduce o soluţie salină dacă el ar fi pe moarte.
La două sau trei dimineaţa, după ce îl părăseşte pe englez, trece prin grădină către felinarul de furtună al genistului, care atârnă de braţul Sfântului Cristofor. Întuneric deplin între ea şi felinar, dar ştie pe de rost fiecare arbust şi tufă din calea ei, vatra focului pe lângă care păşeşte, scundă şi trandafirie în mocnirea ei. Câteodată îşi face mâna căuş în jurul pâlniei de sticlă a felinarului şi stinge flacăra, iar alteori o lasă aprinsă şi trece aplecându-se pe sub ea şi intră printre foile deschise ale cortului, să se strecoare alături de trupul lui, de braţul pe care-l doreşte, limba ei în loc de tampon de vată, dintele ei în loc de ac, gura ei în loc de mască cu picături de codeină care să-l adoarmă, să-i încetinească spre somn creierul ce ticăie nemuritor. Îşi împătureşte rochia de lână şi o aşează peste tenişi. Ştie că pentru el lumea arde în jurul lor urmând numai câteva legi fundamentale. Înlocuieşti TNT[22]-ul cu abur, îl drenezi, îl — toate acestea, ştie, trec prin capul lui când ea adoarme alături, neprihănită ca o soră.
Cortul şi codrul întunecat îi înconjoară.
Se află la numai un pas de alinarea pe care ea însăşi a împărţit-o altora prin spitalele provizorii din Ortona şi Monterchi. Trupul ei pentru un ultim val de căldură, şoapta ei pentru mângâiere, acul ei pentru somn. Dar trupul genistului nu îngăduie să-l pătrundă nimic venind dintr-o altă lume. Un băiat îndrăgostit care nu mănâncă hrana pe care ea o adună, care nu are nevoie sau nu vrea drogul închis într-un ac pe care ea l-ar putea strecura în braţul lui, aşa cum face Caravaggio, sau acele alifii născocite în deşert după care tânjeşte englezul, pomezi şi polen ca să se reîntruchipeze aşa cum îi arătaseră beduinii. Doar întru alinarea pe care o aduce somnul.
Sunt ornamente pe care şi le aşează în jur. Anumite frunze pe care i le-a dat ea, un ciot de lumânare, iar în cort aparatul de radio şi geanta de umăr plină de unelte ale profesiei. A ieşit din război cu un calm care, chiar când e fals, înseamnă pentru el ordine. Îşi păstrează precizia, urmărind şoimul în plutirea lui peste vale, prins în V-ul de la cătarea puştii, deschizând o bombă şi neluându-şi ochii de la ceea ce caută în timp ce trage spre el un termos, deşurubează capacul şi bea, fără măcar să se uite la cana de metal.
Noi ceilalţi suntem doar la periferie, gândeşte ea, ochiul lui e aţintit doar asupra primejdiei, urechea ciulită doar la ce se întâmplă la Helsinki sau Berlin, venind pe unde scurte. Chiar şi atunci când îi este amant, plin de tandreţe, iar mâna ei stângă îl apucă mai sus de kara[23] unde muşchii antebraţului se strâng, se simte invizibilă înaintea acelei priviri pierdute până la geamătul lui, când capul i se prăvăleşte peste gâtul ei. Totul, în afară de pericolul însuşi, este periferie. L-a învăţat să scoată un sunet, a dorit asta de la el, şi dacă este vreodată relaxat de când cu războiul, este numai în acest geamăt, ca şi cum ar fi în sfârşit dispus să-şi dezvăluie poziţia în întuneric, să-şi exprime plăcerea printr-un sunet uman.
Cât de mult îl iubeşte şi cât de mult o iubeşte, nu ştim. Sau în ce măsură este un joc al tainelor. Cu cât devin mai apropiaţi, distanţa dintre ei în timpul zilei creşte. Ei îi placespaţiul pe care i-l lasă, spaţiul la care el presupune că au amândoi dreptul. Acesta le dă o energie tainică, există un cod în aerul dintre ei când el trece pe sub fereastră fără o vorbă, mergând pe jos un kilometru să se întâlnească cu ceilalţi genişti în oraş. El îi aşează o farfurie sau nişte mâncare în mâini. Ea îi pune o frunză pe încheietura brună a braţului. Sau lucrează cu Caravaggio între ei, tencuind un zid năruit. Genistul îşi fredonează melodiile occidentale, ceea ce îl distrează pe Caravaggio, deşi pretinde că nu.
„Pennsylvania, şase-cinci-o-o-o”, gâfâie tânărul soldat.
Fata învaţă toate nuanţele întunecimii lui. Culoarea antebraţului suprapusă pe culoarea gâtului. Culoarea palmelor, obrajilor, a pielii de sub turban. Întunericul degetelor despletind fire roşii şi negre, sau pe pâinea pe care o ridică din gamela de metal pe care încă o mai foloseşte la masă. Apoi se scoală în picioare. Autosuficienţa lui le pare insolentă, deşi, fără îndoială, el o consideră o excesivă politeţe.
Cel mai mult iubeşte culorile umede de pe gâtul lui când se spală. Şi pieptul cu sudoarea sa, pe care îl apucă degetele ei când îi este deasupra, şi braţele puternice, întunecate în bezna din cortul lui, sau, o dată, în camera ei, când lumina dinspre oraşul din vale, în sfârşit ieşit din starea de asediu, se înălţase printre ei ca un amurg şi îi dezvăluise trupul.
Mai târziu ea îşi va da seama că el nu-şi permisese niciodată să îi rămână îndatorat, sau ea, lui. Va privi fix acest cuvânt într-un roman, îl va ridica din carte şi îl va purta spre un dicţionar. Îndatorat. A avea o obligaţie. Iar el va şti, n-a lăsat să se întâmple vreodată aşa ceva. Dacă ea traversează cei două sute de metri de grădină înnoptată până la el, este voia ei, şi e posibil să-l găsească dormind, nu din lipsă de iubire, ci de nevoie, pentru a avea mintea clară în faţa obiectelor înşelătoare pe care i le va pune înalte ziua care vine.
O consideră o fiinţă deosebită. Se trezeşte şi o zăreşte în razele felinarului. Cel mai mult îi iubeşte conturul elegant al feţei. Sau, seara, îi place vocea ei, când ea încearcă să-l convingă pe Caravaggio să renunţe la vreo nerozie de-a lui. Şi felul cum se strecoară lângă trupul lui ca o sfântă.
Discută, uşoara melodie a vocii lui învăluită în mirosul de pânză al cortului pe care l-a purtat cu el întreaga campanie italiană, spre care se întinde, să-l atingă cu degetele lui subţiri ca şi cum i-ar fi făcut şi el parte din trup, o aripă kaki cu care se înveleşte în timpul nopţii. Este lumea lui. În aceste nopţi ea se simte exilată, departe de Canada. O întreabă de ce nu poate să doarmă. Ea stă întinsă acolo, iritată de autosuficienţa lui, de abilitatea lui de a se desprinde aşa de uşor de lume. Tânjeşte după un acoperiş de tablă pe care să răpăie ploaia, doi plopi care să-i tremure înaintea ferestrei, un sunet în care să poată dormi, copacii adormiţi şi acoperişurile adormite cu care crescuse în cartierul de est al oraşului Toronto, şi apoi vreo doi ani cu Patrick şi Clara pe cursul râului Skootamatta şi, mai târziu, în Golful Georgian. N-a găsit un copac adormit nici măcar în desişul acestei grădini.
— Sărută-mă. Către gura ta se îndreaptă iubirea mea cea mai pură. Către dinţii tăi. Şi, mai târziu, când capul său s-a prăvălit într-o parte, spre curentul de aer de la intrarea cortului, ea şopti clar, auzită numai de sine: Poate că ar trebui să-l întrebăm pe Caravaggio. Tata mi-a spus cândva — Caravaggio e un bărbat mereu îndrăgostit. Nu numai îndrăgostit, ci mereu înecat în iubire. Mereu confuz. Mereu fericit. Kip? Mă auzi? Sunt aşa de fericită cu tine. Stând aşa cu tine.
Cel mai mult îşi dorea un râu în care să poată înota. Înotul avea o cadenţă care, presupunea ea, era ca şi cum ai fi într-o sală de dans. Dar el vedea altfel râurile, intrase în râul Moro în tăcere şi trăsese hamul de cabluri ataşat de podul Bailey pe care-l asamblau, panourile sale de oţel fixate în şuruburi afundându-se în apă în urma lui ca o fiinţă, iar cerul se aprinsese apoi de focul bombelor şi cineva se ducea la fund lângă el, în mijlocul râului. Iar şi iar, geniştii plonjaseră după scripeţii pierduţi prin apă, cu cârligele de asamblare între ei, noroi şi valuri şi feţe de oameni, toate luminate de rachetele de semnalizare aprinse pe cer în jurul lor.
23