Noaptea întreagă plângând şi urlând, au trebuit să se ajute unul pe altul să nu înnebunească. Hainele îmbibate în apa râului, podul aşezat încet ca un drum deasupra capetelor lor. Şi, după două zile, alt râu. Fiecare râu la care ajungeau era lipsit de poduri, ca şi cum numele însuşi i-ar fi fost şters, ca şi cum cerul ar fi fost lipsit de stele, casele lipsite de uşi. Unităţile de geniu se strecurau în apă cu frânghiile lor, cărau cabluri pe umeri, fixau şuruburi, amuţeau metale înecându-le în ulei şi apoi armata mărşăluia peste pod. Rula cu maşinile ei peste podul prefabricat, cu geniştii încă dedesubt în apă.
Adesea erau prinşi în mijlocul râului când începeau să cadă bombele spulberând malurile de noroi, sfărâmând oţelul şi fierul în colţuri de piatră. Nimic nu-i apăra atunci, râul cafeniu subţire ca mătasea în faţa metalelor care-l sfâşiau.
Alungă acest gând. Ştia un şiretlic al somnului subit şi-l folosea înaintea acestei fete care-şi avea propriile ei râuri şi se rătăcise de ele.
Da, Caravaggio îi va explica cum să se cufunde în iubire. Chiar şi cum să se cufunde într-o iubire precaută. „Vreau să te duc la râul Skootamatta, Kip”, spune ea. „Vreau să-ţi arăt Lacul de Fum. Femeia pe care a iubit-o tatăl meu locuieşte acolo, printre lacuri, se strecoară într-o canoe mai uşor decât într-o maşină. Mi-e dor de fulgere care fac să clipească lumina electrică. Vreau s-o cunoşti pe Clara a canoelor, ultima rămasă din familia mea. Acum nu mai e nimeni altcineva. Tata a părăsit-o pentru un război.”
Merge spre cortul lui înnoptat fără vreun pas greşi fără nici o ezitare. Arborii trec ochiul luminos al lunii printr-o sită, ca şi cum l-ar strecura prin globul de oglinzi al unei săli de dans. Intră în cort şi îşi pune urechea pe pieptul lui adormit şi îi ascultă inima palpitândă, aşa cum el ar asculta ceasul unei mine. Ora două noaptea. Toată lumea doarme în afară de ea.
IV
Sud de Cairo 1930-1938
Conform lui Herodot, timp de sute de ani lumea occidentală a avut un interes foarte limitat faţă de deşert. Din anul 425 î.e.n. până la începutul secolului douăzeci şi-a întors privirea de acolo. Tăcere. Secolul al XIX-lea a fost o vreme a căutătorilor de râuri. Iar apoi, în anii ’20 ai acestui secol, are loc un dulce post-scriptum al istoriei în acest colţ de lume, alcătuit în principal din expediţii finanţate cu fonduri private şi urmate de prelegeri modeste prezentate la Societatea Geografică din Londra, la Kensington Gore. Aceste prelegeri sunt ţinute de oameni istoviţi şi arşi de soare care, ca marinarii lui Conrad, nu se simt prea în largul lor lângă manierele taximetriştilor, lângă umorul sec şi iute al şoferilor de autobuz.
Când călătoresc cu trenurile locale din suburbii până la Knightsbridge, în drum spre întrunirile societăţii, se pierd adesea, biletele de tren sunt rătăcite, ţinându-şi strâns doar hărţile vechi şi cărându-şi notiţele pentru Prelegere — scrise încet şi cu trudă — în veşnicele lor rucsacuri care fac mereu parte din trupurile lor. Aceşti oameni de toate naţiile călătoresc la acest ceas de seară timpurie, ora şase, când afară totul e învăluit în lumina celor însinguraţi. Este o oră anonimă, când, în mare parte, oraşul se îndreaptă către casă. Exploratorii ajung prea devreme la Kensington Gore, mănâncă la Lyons Corner House şi apoi intră în clădirea Societăţii Geografice şi se aşează în sala de la etaj, alături de o lungă canoe Maori, studiindu-şi notiţele. La ora opt încep întrunirile. O dată la două săptămâni are loc câte o prelegere. Cineva prezintă subiectul, şi altcineva mulţumeşte vorbitorului. Persoana care încheie discuţia de obicei argumentează sau analizează valoarea prelegerii, aduce critici pertinente, dar niciodată impertinente. Principalii vorbitori, se presupune, nu se îndepărtează de realitate, şi chiar şi cele mai pasionate ipoteze sunt prezentate cu modestie.
Călătoria mea prin Deşertul Libiei de la Sokum pe coasta Mediteranei până la El Obeid în Sudan a urmat unul dintre rarele trasee ale suprafeţei terestre care prezintă numeroase şi diverse particularităţi geografice de mare interes…
Anii de pregătiri şi cercetări şi căutări de fonduri nu sunt niciodată menţionaţi în aceste săli învelite în lemn de stejar. Vorbitorul de săptămâna trecută a consemnat pierderea a treizeci de persoane în gheţurile Antarcticii. Pierderi asemănătoare în arşiţă extremă sau furtuni sunt anunţate cu minime elogii. Toate aspectele umane şi financiare se află la periferia subiectului în discuţie — care este suprafaţa terestră şi ale sale „particularităţi geografice de mare interes”.
Pot alte depresiuni din această regiune, pe lângă mult-discutata Wadi Rayan, fi considerate adecvate pentru a fi folosite în scopul unei irigări sau asanări a Deltei Nilului? Sunt rezervele arteziene de apă din oaze treptat în scădere? Unde să căutăm misterioasa „Zerzura”? Mai sunt şi alte oaze „pierdute” de descoperit? Unde se află mlaştinile pline de broaşte ţestoase menţionate de Ptolemeu?
John Bell, director al Prospecţiunilor prin Deşert, cu baza în Egipt, a pus aceste întrebări în anul 1927. În anii ’30 prelegerile au devenit şi mai modeste. Aş dori să adaug câteva remarci la unele idei prezentate în interesanta discuţie despre „Geografia Preistorică a Oazei Kharga”. La mijlocul anilor ’30 oaza pierdută, Zerzura, a fost descoperită de Ladislaus de Almâsy şi colegii săi.
În 1939 marea decadă a expediţiilor în Deşertul Libiei s-a încheiat şi acest vast şi tăcut colţ de lume a devenit un teatru de război.
Din dormitorul-umbrar, pacientul ars contemplă imense depărtări. Asemeni cavalerului mort din Ravenna, al cărui trup de marmură pare a fi viu, aproape fluid, care îşi are capul înălţat pe o pernă de piatră, pentru a putea privi pe deasupra vârfurilor picioarelor, în zare. Mai departe de mult râvnita ploaie din Africa. Spre întreaga lor viaţă la Cairo. Muncile şi zilele lor.
Hana stă aşezată lângă patul lui şi îl însoţeşte ca un scutier în toate aceste călătorii.
În 1930 am început să trasăm pe hartă partea cea mai întinsă a Platoului Gilf Kebir, în căutarea oazei pierdute denumite Zerzura. Cetatea Salcâmilor.
Eram europeni ai deşertului. John Bell localizase Gilf-ul în 1917. Apoi Kemal el Din. Apoi Bagnold, care şi-a croit drum spre sud prin Marea de Nisip. Madox, Walpole de la Prospecţiuni în Deşert, Excelenţa Sa Wasfi Bey, Casparius-fotograful, doctorul Kadar — geologul şi Berrnann. Iar Gilf Kebir — acel platou imens aşezat în Deşertul Libiei, de mărimea Elveţiei, cum îi plăcea lui Madox să spună — era inima noastră, coastele sale abrupte către est şi vest, platoul înclinându-se treptat către nord. Se înălţa din deşert la şase sute de kilometri depărtare de Nil, înspre vest.