ÎNtre bucătărie şi capela distrusă era o uşă care dădea spre o bibliotecă ovală. Camera părea a fi neatinsă, cu excepţia unei găuri căscate larg la nivelul portretelor de pe pereţi, în zidul dinspre exterior, în urma unui bombardament asupra vilei care avusese loc cu două luni înainte. Restul camerei se adaptase la această rană, acceptând capriciile vremii, stelele înserării, cântecul păsărilor. Înăuntru era o canapea, un pian acoperit cu un cearşaf cenuşiu, capul împăiat al unui urs şi rafturi înalte pline de cărţi. Poliţele din jurul zidului spart erau îndoite de ploaie, care dublase în greutate cărţile. Fulgerul intra la rândul său în odaie, iar şi iar, căzând pe pianul învelit şi pe covor.
La capătul îndepărtat al camerei erau nişte uşi de sticlă acoperite cu scânduri bătute în cuie. Dacă n-ar fi fost blocate, fata ar fi putut să treacă din bibliotecă în loggia, apoi să coboare cele treizeci şi şase de trepte penitente, pe lângă capelă, spre o veche pajişte ce purta cicatricile lăsate de bombe incendiare şi explozii. Armata germană minase multe dintre casele din care se retrăsese, şi de aceea camerele nefolosite, precum aceasta, fuseseră închise ca măsură de siguranţă, cu uşile bătute în cuie în tocurile lor.
Fata cunoştea toate aceste pericole când se strecură în cameră, păşind în umbra pe care după-amiaza o lăsa înăuntru. Se opri, dintr-o dată conştientă de propria sa greutate apăsând podeaua de lemn, gândindu-se că probabil era de ajuns pentru a declanşa orice mecanism ar fi fost aşezat acolo. Picioarele afundându-i-se în praf. Lumina scurgându-se înăuntru doar prin gaura zdrenţuită de obuz care se deschidea spre cer.
Cu un trosnet la desprindere, ca şi cum ar fi fost dislocată dintr-un întreg compact, fata scoase Ultimul Mohican, Şi, chiar şi în penumbra odăii, se înveseli la vederea cerului şi a lacului albastru-verzui de pe copertă, a indianului din prim plan. Apoi, ca şi cum ar fi fost cineva în odaie care nu trebuia deranjat, fata păşi de-a-ndăratelea, călcându-şi pe propriile urme, pentru a se şti în siguranţă, dar şi ca parte a unui joc secret, pentru ca, după urme, să pară că intrase în cameră şi că forma ei fizică dispăruse apoi cu desăvârşire, închise uşa şi puse înapoi sigiliul de avertisment.
Se aşeză în firida de la fereastră, în camera pacientului englez, având într-o parte pereţii pictaţi, iar în cealaltă, valea. Deschise cartea. Paginile erau lipite într-o undă împietrită. Se simţi precum Robinson Crusoe găsind o cartel înecată, aruncată pe ţărm şi uscată în nisip. O povestim din anul 1757. Ilustrată de N. C. Wyeth. Ca toate cărţile bune, avea acea pagină cu lista ilustraţiilor, câte un rând de text pentru fiecare dintre ele.
Se cufundă în povestire cu certitudinea că se va desprinde de ea simţind că pătrunsese în vieţile altora, în istorii care se arcuiau peste douăzeci de ani, cu trupul plin de cuvinte şi imagini, ca o trezire din somn sub povara unor vise pierdute în memorie.
Orăşelul lor italian dintre dealuri, santinelă a drumului spre nord-vest, fusese asediat timp de mai mult de o lună, barajul de foc îndreptându-se asupra celor două vile şi a mănăstirii înconjurate de livezi de meri şi pruni. Mai întâi era vila Medici, unde stătuseră generalii. Puţin mai sus, vila San Girolamo, fostă mănăstire de măicuţe, care, datorită parapetelor sale de castel medieval, rămăsese ultima fortăreaţă a armatei germane. În ea fuseseră încartiruiţi o sută de soldaţi. Când orăşelul de pe colină începuse să fie sfâşiat de bombe incendiare, ca un cuirasat pe mare, militarii se mutaseră din corturile ridicate în livadă în dormitoarele deja aglomerate ale fostei mănăstiri de măicuţe. Părţi ale capelei fuseseră distruse de obuze. Bucăţi din ultimul etaj al vilei se năruiseră sub explozii. Când în sfârşit forţele aliate ocupaseră clădirea şi o transformaseră într-un spital, scările care duceau spre al treilea etaj fuseseră închise, deşi o porţiune din coş şi acoperiş rămăsese în picioare.
Ea şi englezul insistaseră să rămână în vilă când celelalte infirmiere şi restul pacienţilor se mutaseră într-un loc mai sigur, în sud. În acea vreme era foarte frig, nu aveau curent electric. Unele camere priveau spre vale, pereţii lipsindu-le în întregime. Fata deschidea câte o uşă şi zărea doar câte un pat îmbibat de apă, îngrămădit într-un colţ, acoperit cu frunze. Unele uşi se deschideau direct spre natură. Unele camere deveniseră colivii deschise tuturor păsărilor. Din scară lipseau treptele de jos, distruse de focul aprins de soldaţi înainte de a părăsi vila. Fata se dusese în bibliotecă, luase douăzeci de cărţi şi le aşezase, bătându-le în cuie pe podea şi apoi una peste alta, refăcând astfel cele două trepte de jos. Aproape toate scaunele fuseseră folosite ca lemn de foc. Fotoliul din bibliotecă fusese cruţat fiindcă era în permanenţă umed, îmbibat de furtunile de la apusul soarelui, care intrau în casă prin gaura de obuz din zid. Numai ce era ud scăpase de foc în acel aprilie al anului 1945. Rămăseseră doar câteva paturi. Fata prefera să ducă un trai nomadic în acea casă, cu aşternutul sau hamacul după ea, dormind uneori în camera pacientului englez, uneori pe hol, în funcţie de temperatură, de vânt, de lumină. Dimineaţa îşi rula salteaua într-un sul şi o lega cu sârmă. Era mai cald de-acum, şi fata deschidea şi alte încăperi sigilate, aerisind colţurile cele mai îndepărtate, lăsând lumina soarelui să usuce toată umezeala. În unele nopţi deschidea uşi şi dormea în camere cu pereţi lipsă. Se întindea pe rogojina ei aşternută chiar pe muchia odăii, urmărind priveliştea mişcătoare a stelelor, norii călători, trezită de mugetul tunetelor şi fulgerelor. Avea douăzeci de ani, era nebunatică pe vremea aceea, nu avea nici o teamă, nu-i păsa de primejdiile din biblioteca posibil minată, sau de tunetul care o făcea să tresară noaptea. Nu-şi găsea liniştea după lunile de iarnă, în care fusese îngrădită în spaţii închise, întunecoase. Intra în camere care fuseseră pângărite de soldaţi, camere a căror mobilă fusese arsă chiar acolo, pe podea. Le curăţa de frunze şi excremente şi urină şi mese carbonizate. Ducea un trai nomadic, cutreierând întruna, în timp ce, mai încolo, pacientul englez se odihnea în patul său, ca un rege.
De afară, locul părea a fi distrus în întregime. O scara exterioară se evapora în plin aer, cu balustrada atârnându-i în gol. Traiul lor era alcătuit din căutarea hranei şi un sentiment şovăitor de siguranţă. Noaptea foloseau doar strictul necesar de lumânări din pricina tâlharilor care distrugeau tot ce le ieşea în cale. Erau protejaţi de simplul fapt că vila părea o ruină. Dar ea se simţea în siguranţă aici, jumătate adultă, jumătate copil. Pornind de la ce i se întâmplase în timpul războiului îşi făcu propriile reguli. Nu va mai primi nici un ordin şi nu va mai îndeplini nici o obligaţie în numele vreunui bine suprem. Se va îngriji doar de pacientul englez. Îi va citi şi îl va îmbăia şi îi va da dozele lui de morfină — singurul ei fir de comunicare va fi cu el.
Lucra în grădină şi în livadă. Luase crucifixul înalt de doi metri din capela bombardată şi îl folosise pentru a înălţa o sperietoare deasupra straturilor de seminţe, agăţând de el cutii goale de la conserve de sardele, care zăngăneau şi zdrăngăneau la fiecare suflare de vânt. În vilă, ea păşea din mijlocul ruinelor într-o firidă luminată de-o lumânare — acolo se afla valiza ei împachetată cu grijă, în care nu avea prea multe, câteva scrisori, câteva haine făcute sul, o cutie de metal cu rezerve medicale. Curăţase doar câteva secţiuni mărunte din vilă, şi, dacă voia, putea să pună pe foc toată mizeria adunată din ele.