Egiptenii din epocile timpurii credeau că nu exista apă la vest de oraşele-oază. Lumea se termina acolo. Teritoriul din interior era lipsit de apă. Dar în pustietatea deserturilor eşti întotdeauna înconjurat de istorie neştiută. Triburi Tebu şi Senussi cutreieraseră pe acolo, stăpânind izvoare pe care le apărau învăluindu-le într-o mare taină. Umblau zvonuri despre ţinuturi fertile cuibărite în inima deşertului. Scriitori arabi din secolul al XII-lea au povestit despre Zerzura. „Oaza Măruntelor Zburătoare.” „Cetatea Salcâmilor.” În Cartea Tăinuitelor Comori, Kitab al Kanuz, Zerzura este descrisă ca o cetate albă, „albă ca o porumbiţă”.
Uită-te pe o hartă a deşertului Libiei şi vei vedea nişte nume. Kemal el Din care, în 1925, aproape de unul singur, a realizat prima mare expediţie modernă. Bagnold 1930-1932. Almasy — Madox 1931-l937. Puţin spre nord de Tropicul Racului.
Eram o mână de oameni formând un fel de naţie aparte între cele două războaie mondiale, întocmind hărţi şi explorând apoi mai departe. Ne adunam la Dakhla şi Kufra ca şi cum ar fi fost baruri sau cafenele. O societate a oazelor, o numea Bagnold. Ne ştiam unul altuia amănuntele cele mai personale, deprinderile şi slăbiciunile. I-am iertat totul lui Bagnold pentru felul în care a descris dunele. Canelurile şi nisipul vălurit se aseamănă cu scobitura din cerul gurii unui câine. Acesta era adevăratul Bagnold, un om în stare să-şi vâre mâna iscoditoare între fălcile unui câine.
1930. Prima noastră călătorie, spre sud, pornind de la Jaghbub prin deşert, trecând prin teritoriul triburilor Zwaya şi Majabra. O călătorie de nouă zile pana la El Taj. Madox şi Bermann, alţi patru. Câteva cămile, un cal si câine. La plecare, ne-au spus vechea gluma. „Daca porneşti la drum într-o furtună de nisip, vei avea noroc”.
Am poposit în prima noapte la treizeci de kilometri spre sud. A doua zi de dimineaţă ne-am trezit şi am ieşit din corturi la cinci. Prea frig ca să mai putem dormi. Ne-am apropiat de focuri şi ne-am aşezat în lumina lor, aprinsă în vastul întuneric din jur. Deasupra noastră luceau ultimele stele. Răsăritul n-avea să sosească în mai puţin de două ore. Ne-am trecut unii altora pahare de ceai fierbinte. Cămilele se hrăneau, pe jumătate adormite, mestecând curmalele cu tot cu sâmburi. Ne-am mâncat micul dejun şi apoi am băut încă trei pahare cu ceai.
Câteva ore mai târziu ne aflam în inima furtunii de nisip care ne lovise în mijlocul dimineţii însorite, ivindu-se din senin. Adierea care ne răcorise se înteţise treptat. În cele din urmă ne-am uitat în jos, şi faţa deşertului era schimbată. Dă-mi cartea… aici. Iată uimitoarea descriere făcută de Hassanein Bey unor asemenea furtuni.
E ca şi cum pe sub întreaga suprafaţă a pământului ar trece nişte ţevi cu abur, cu mii de oriftcii prin care ţâşnesc jeturi mărunte. Nisipul saltă în mici coloane şi sfârleze. În-cet-încet vâltoarea creşte, pe măsură ce vântul îşi înteţeşte suflarea. Pare că întregul înveliş al deşertului se înalţă, supus unei forţe care îl împinge de dedesubt. Pietrele mai mari ţi se izbesc de picioare, de genunchi, de coapse. Firele de nisip ţi se suie pe trup până ce-ţi ating faţa şi îţi trec apoi peste cap. Cerul e închis, numai obiectele cele mai apropiate se mai pot întrezări, universul e înţesat.
A trebuit să ne continuăm drumul. Dacă te opreşti, nisipul se adună, cum face în jurul oricărui obiect staţiona, şi te prinde ca într-o temniţă. Eşti pierdut pe veci. O furtună de nisip poate dura cinci ore. Chiar şi când călătoream în camioane, în anii care au urmat, trebuia să conducem mai aparte, fără să vedem nimic înaintea noastră. Cele mai mari orori soseau noaptea. O dată, la nord de Kufra, am fost loviţi de o furtună pe întuneric. Ora trei dimineaţa. Vântul a smuls corturile din ancorele lor şi ne-am rostogolit cu tot cu ele, înghiţind nisip aşa cum o barcă ia apă când se scufundă, apăsaţi, sufocându-ne, până ne-a salvat o călăuză, tăind corturile.
Am trecut prin trei furtuni în nouă zile. Ne-am rătăcit de micile orăşele din deşert în care sperasem să ne reîmprospătăm rezervele. Calul a dispărut. Trei dintre cămile au murit. În ultimele două zile n-am mai avut deloc mâncare, numai ceai. Ultima legătură cu orice altă lume era clinchetul urnei de ceai înnegrite de foc şi lingura cu coadă lungă şi paharul care se îndrepta spre noi în bezna zorilor de zi. După a treia noapte am încetat să mai vorbim. Nu mai conta decât focul şi lichidul brun, esenţial.
Doar întâmplarea ne-a făcut să dăm peste un orăşel al deşertului, El Taj. M-am plimbat prin souk[24], pe aleea ceasurilor cântătoare, spre uliţa barometrelor, pe lângă staluri cu cartuşe, tarabe cu sos de roşii italian şi alte conserve aduse din Benghazi, stambă din Egipt, ornamente din pene de struţ, dentişti stradali, negustori de cărţi. Eram încă muţi, răsfirându-ne fiecare pe calea lui. Am înregistrat această lume nouă încet, ca şi cum ne-am fi revenit, salvaţi de la un înec. În piaţa centrală din El Taj ne-am aşezat şi am mâncat carne de miel, orez, plăcinte badawi, şi am băut lapte cu miez de migdale. Toate acestea după lunga aşteptare a celor trei pahare rituale de ceai cu aromă de ambră şi mentă.
La un moment dat, în 1931, m-am alăturat unei caravane de beduini şi mi s-a spus că mai era unul de-ai noştri acolo. Fenelon-Barnes, s-a dovedit. M-am dus la cortul lui. Era plecat pentru întreaga zi într-o mică expediţie, lucrând la alcătuirea unei colecţii de arbori fosilizaţi. M-am uitat prin cortul lui, la mănunchiul de hărţi, fotografiile de familie pe care le purta cu el peste tot etc. La plecare am zărit o oglindă fixată sus pe peretele de piele al cortului, şi; uitându-mă în ea, am văzut reflectat patul. Sub aşternuturi părea a fi o mică ridicătură, poate un câine. Am tras djellaba şi am găsit o fetiţă arabă legată, dormind acolo.
În 1932 Bagnold era terminat, iar Madox şi noi toţi ceilalţi eram peste tot. În căutarea armatei pierdute a lui Cambyses[25]. În căutarea Zerzurei. 1932 şi 1933 şi 1934. Fără să ne vedem unii cu alţii luni de zile. Doar beduinii şi noi, încrucişându-ne pe Calea Celor Patruzeci de Zile. Erau râuri întregi de triburi ale deşertului, cele mai frumoase fiinţe pe care le-am văzut vreodată. Noi eram germani, englezi, unguri, africani — neînsemnaţi cu toţii pentru ei. Treptat am ajuns să fim lipsiţi de naţie. Eu însumi am ajuns să urăsc conceptul de naţiune. Suntem cu toţii deformaţi de statele-naţiuni. Madox a murit din cauza naţiilor.
Deşertul nu putea fi revendicat sau stăpânit — era o fâşie de pânză purtată de vânturi, niciodată prins în apăsarea pietrelor, şi având o sută de nume schimbătoare, cu mult înainte de a exista Canterbury, cu mult înainte ca războaie şi tratate să croiască Europa şi Estul. Caravanele sale, acele stranii sărbători şi culturi rătăcitoare, nu lăsau nimic în urma lor, nici măcar un tăciune. Noi toţi, chiar şi cei cu case europene şi copii pe undeva, departe, doream să ne despuiem de veşmintele patriilor noastre. Era un altar al credinţei. Ne pierdeam în zarea sa. Văpaie şi nisip. Părăseam limanurile oazelor. Locurile vizitate şi atinse de apă… Ain, Bir, Wadi, Foggara, Khottara, Shaduf. Nu-mi doream numele alături de nişte nume atât de minunate. Şterge numele de familie! Desfiinţează naţiunile! Deşertul m-a învăţat aceste lucruri.
Totuşi, unii doreau să-şi lase urma pe acolo. Pe albia aceea secată, pe dâmbul acesta de pietriş. Mărunte vanităţi în acest petec de lume la nord-vest de Sudan, la sud de Cirenaica. Fenelon-Barnes a vrut ca arborii fosilizaţi pe care i-a descoperit să-i poarte numele. A vrut ca până şi un trib să-i poarte numele, şi a petrecut un an de zile în negocieri. Apoi Bauchan i-a luat-o înainte, dând numele său unui tip de dună de nisip. Dar eu am vrut să-mi şterg numele şi locul de baştină. Când a început războiul, după zece ani în deşert, mi-a fost uşor să mă strecor peste graniţe, să nu aparţin nimănui, nici unei naţii.