1933 sau 1934. Uit anul. Madox. Casparius, Bermann, eu, doi şoferi sudanezi şi un bucătar. Acum deja călătorim în Forduri de tip A cu caroserii pătrate şi folosim pentru întâia oară cauciucuri umflate ca nişte baloane, numite roţi cu aer. Merg mai bine pe nisip, dar problema e dacă rezistă pe terenuri cu pietriş şi aşchii de rocă.
Plecăm din Kharga pe 22 martie. Împreună cu Bermann am dedus că trei ueduri[26] despre care a scris Williamson în 1838 alcătuiesc Zerzura.
Spre sud-vest de Gilf Kebir se înalţă din platou trei culmi de granit izolate — Gebel Arkanu, Gebel Uweinat şi Gebel Kissu. Acestea se află la douăzeci de kilometri depărtare una de cealaltă. Apă potabilă se găseşte în câteva dintre văi, deşi izvoarele din Gebel Arkanu sunt amare, se pot bea numai în caz de urgenţă. Williamson a susţinut că trei ueduri formau Zerzura, dar nu le-a putut găsi, şi astfel teoria lui este considerată o legendă. Şi totuşi, chiar şi numai o oază cu apă de ploaie printre aceste creste în formă de crater ar explica cum a îndrăznit Cambyses să străbată cu armata sa un asemenea deşert, rezolvând această enigmă, sau misterul raidurilor Senussi din timpul Marelui Război, când uriaşii năvălitori negri au traversat un deşert care se presupunea că nu avea nici apă, nici hrană. Aceasta era o lume cu o civilizaţie de secole, cu mii de drumuri şi cărări.
Găsim vase la Abu Ballas având forma amforei clasice greceşti. Herodot menţionează asemenea vase.
Eu şi Bermann discutăm cu un bătrân ca un şarpe, plin de mister, în fortăreaţa de la El Jof — în sala de piatră care fusese odată biblioteca marelui şeic Senussi. Un bătrân Tebu, de profesie ghid de caravane, vorbind araba cu accent. Mai târziu Bermann spune „ca ţipătul liliecilor”, citându-l pe Herodot. Vorbim cu el toată ziua, toată noaptea, şi nu ne dezvăluie nimic. Vechea lege Senussi, crezul lor fundamental, încă mai e să nu dezvăluie străinilor secretele deşertului.
La Wadi el Melik vedem păsări de o specie necunoscută.
Pe 5 mai urc o creastă de piatră şi mă îndrept spre platoul Uweinat dintr-o altă direcţie. Mă trezesc într-un ued întins, plin de salcâmi.
Era o vreme când cartografii dădeau locurilor prin care călătoreau numele celor iubiţi mai degrabă decât pe ale lor. O femeie întrezărită îmbăindu-se într-o caravană a deşertului, ascunsă după o pânză de muselină ţinută într-o mână înaintea sa. Iubita unui vechi poet arab, ai cărei umeri de un alb de porumbiţă l-au făcut să dea unei oaze numele ei. Găleata de piele revarsă apă asupra ei, ea se înveleşte în pânze, iar bătrânul scrib îşi întoarce privirea şi descrie Zerzura.
Şi astfel, un om în deşert se poate strecura într-un nume ca într-un izvor abia descoperit, şi în răcoarea lui umbrită poate fi ispitit să nu mai părăsească niciodată un asemenea adăpost. Dorinţa mea cea mai mare a fost atunci să rămân acolo, printre salcâmii aceia. Păşeam nu într-un loc în care nimeni nu păşise vreodată, ci într-un loc prin care trecuseră impetuoase, vremelnice seminţii în curgerea timpului — o oştire din secolul al XIV-lea, o caravană Tebu, invadatorii Senussi în 1915. Şi, între aceste momente — nimic, locul a fost pustiu. Când nu a căzut ploaia, salcâmii s-au uscat, albiile au secat… până ce apa a izvorât din nou, pe neaşteptate, după cincizeci sau o sută de ani. Apariţii şi dispariţii sporadice, precum legendele şi zvonurile care străbat istoria.
În deşert cele mai iubite ape, ca numele unor amante, sunt purtate azurii în palme, intră şi îţi alunecă pe gât. Înghiţi o absenţă. O femeie la Cairo îşi arcuieşte înălţimea albă a trupului ridicându-se din pat, şi se apleacă pe fereastra deschisă în plină furtună, să o primească pe pielea dezvelită.
Hana se apleacă, simţindu-i rătăcirea, privindu-l, fără o vorbă. Cine este ea, această femeie?
Capetele pământului nu sunt niciodată acele puncte de pe hartă pe care se străduie să le cucerească coloniştii pentru a-şi lărgi sferele de influenţă. Pe de o parte servitori şi sclavi şi valuri ale puterii şi corespondenţă cu Societatea Geografică. Pe de alta primul pas al unui om alb peste un mare râu, prima privire (a unui ochi de alb) asupra unui munte care s-a aflat dintotdeauna acolo.
Când suntem tineri nu ne uităm în oglinzi. Abia când devenim bătrâni, preocupaţi de numele noastre, de legenda noastră, de ce vor însemna pentru cei din viitor vieţile noastre. Ne umplem de înfumurare, pornită din numele pe care le purtăm, din convingerile noastre de a fi fost primul ochi, cea mai puternică oştire, cel mai iscusit negustor. Abia când e deja bătrân îşi vrea Narcis chipul gravat.
Dar pe noi ne interesa însemnătatea pe care existenţa noastră o putea avea pentru trecut. Noi navigam spre trecut. Eram tineri. Ştiam că puterea şi marile averi erau lucruri trecătoare. Adormeam toţi cu vorbele lui Herodot in minte. Căci acele cetăţi care fuseseră măreţe în vremurile de demult trebuie să fi devenit acum mărunte, iar cele măreţe în vremea vieţii mele fuseseră mărunte în aniidinainte… Norocul omului nu stă niciodată în loc.
În 1936 un tânăr pe nume Geoffrey Clifton a întâlnit la Oxford un prieten care i-a povestit ce făceam noi. M-a contactat, a doua zi s-a căsătorit şi, după două săptămâni, a zburat cu soţia lui spre Cairo.
Cuplul a intrat în cercul nostru — noi patru, prinţul Kemal el Din, Bell, Almasy şi Madox. Numele care încă ne stătea pe buze era Gilf Kebir. Undeva, în Golf, se ascundea Zerzura, al cărei nume apare în scrieri arabe datând încă din secolul al XIII-lea. Când călătoreşti aşa de departe în timp ai nevoie de un avion, şi tânărul Clifton era bogat şi ştia să piloteze şi avea un avion.
Clifton ne-a întâlnit în El Jof, la nord de Uweinat. Stătea în avionul lui pentru două persoane, iar noi ne-am îndreptat spre el din tabăra de pornire. S-a ridicat în picioare în carlingă şi şi-a turnat ceva de băut din termos. Noua lui soţie era aşezată lângă el.
„Botez acest loc Clubul Privat în Aer Liber Bir Messaha”, anunţă el.
Am urmărit şovăiala prietenoasă presărată pe faţa soţiei lui, părul ei ca o coamă de leu când şi-a scos casca de piele.
Erau tineri, păreau a fi copiii noştri. S-au dat jos din avion şi au dat mâna cu noi.
Era anul 1936, începutul poveştii noastre…
Au sărit de pe aripa avionului de tip Molie. Clifton s-a îndreptat spre noi oferindu-ne termosul, şi am sorbit cu toţii din alcoolul încălzit. Lui îi plăceau ceremoniile. Îşi numise avionul Ursuleţul Rupert[27]. Nu cred că iubea deşertul, dar avea pentru el o afecţiune crescută din admiraţia faţă de disciplina noastră rigidă, în care îşi dorea să fie inclus — ca un student vesel care totuşi respectă tăcerea într-o bibliotecă. Nu ne aşteptasem ca el să-şi aducă şi soţia, dar am avut, îmi închipui, o reacţie politicoasă. Ea stătea în picioare acolo, şi nisipul i se aduna în coamă.
Oare ce însemnam noi pentru această tânără pereche? Unii dintre noi scriseseră cărţi despre formarea dunelor, dispariţia şi reapariţia oazelor, civilizaţiile pierdute ale deşertului. Păream a fi preocupaţi numai de lucruri care nu puteau fi cumpărate sau vândute, lipsite de interes pentru lumea din afară. Ne certam în legătură cu latitudinea sau cu vreun eveniment care avusese loc cu şapte sute de ani în urmă. Teorii ale explorării. Că Abd el Melik Ibrahim el Zwaya, care locuia în oaza Zuck, unde creştea cămile, a fost prima persoană din acele triburi care a înţeles principiul fotografiilor.
26