Soţii Clifton erau în ultimele zile ale lunii lor de miere. I-am lăsat în compania celorlalţi şi m-am dus să mă întâlnesc cu cineva în Kufra şi am petrecut mai multe zile cu el, verificând teorii pe care le ţinusem secrete faţă de restul membrilor expediţiei. M-am întors la tabăra de pornire din El Jof după trei zile.
Focul aprins în deşert ardea între noi. Soţii Clifton, Madox, Bell şi eu. Dacă te lăsai pe spate câţiva centimetri, erai înghiţit de întuneric. Katharine Clifton începu să recite ceva, şi capul îmi dispăru din nimbul de lumină al focului de tabără, care mistuia crenguţe.
Avea o faţă cu trăsături clasice. Părinţii ei erau celebri, se pare, în domeniul istoriei dreptului. Eram unul dintre acei oameni care nu gustă poezia, până când am auzit o femeie recitând-o. Şi acolo, în inima deşertului, ea şi-a adus printre noi anii de studiu la universitate, pentru a ne descrie stelele — aşa cum Adam a învăţat-o tandru pe o femeie, în metafore graţioase.
În noaptea aceea m-am îndrăgostit de o voce. Doar de-o voce. N-am vrut să aud nimic altceva. M-am ridicat şi-am plecat de lângă foc.
Ea era o salcie. Oare cum avea să fie în iarna anilor ei, la vârsta mea? O mai văd încă, şi am s-o văd mereu, cu ochiul lui Adam. Acele membre neîndemânatice coborând dintr-un avion, ea aplecându-se printre noi să înteţească un foc, cotul ei ridicat şi îndreptat spre mine când bea dintr-o gamelă.
Câteva luni mai târziu a valsat cu mine, când ieşisem cu toţii la dans, în grup, la Cairo. Deşi puţin ameţită de băutură, avea o privire de netrecut. Până şi azi cred că imaginea care o descrie în întregime este aceea de atunci, când ttam amândoi pe jumătate beţi, când încă nu eram amanţi.
Toţi aceşti ani am încercat să aflu ce-mi arăta cu acea privire. Părea a fi dispreţ. Aşa mi s-a părut. Acum bănuise că mă studia. Era o inocentă, surprinsă de ceva în mine. Eu mă purtam aşa cum mă purtam de obicei în baruri, dar de această dată într-o companie greşită. Sunt unul dintre aceia care-şi ţin deoparte codurile de comportament. Uitam că era mai tânără decât mine.
Mă studia. Ce simplu. Iar eu pândeam o mişcare greşită în privirea ei de statuie, ceva care s-o dea de gol.
Dă-mi o hartă şi-ţi voi clădi o cetate. Dă-mi un creion şi-ţi voi desena o încăpere, în sudul oraşului Cairo, cu hărţi ale deşertului pe pereţi. Mereu deşertul printre noi. Mă trezeam şi-mi ridicam privirea spre harta vechilor aşezări de pe coasta mediterană — Gazala, Tobruk, Mersa Matruh — şi, spre sud, uedurile desenate de mână, şi în jurul lor toate nuanţele de galben pe care le invadasem, în care încercasem să ne cufundăm. Misiunea mea este să descriu pe scurt cele câteva expediţii care s-au îndreptat spre Gilf Kebir. Puţin mai târziu, doctorul Bermann ne va călăuzi înapoi spre deşert, spre existenţa sa cu mii de ani în urmă…
Aşa li s-a adresat Madox celorlalţi geografi la Kensington Gore. Însă adulter n-ai să găseşti în procesele verbale ale Societăţii Geografice. Camera noastră nu apare niciodată în rapoartele detaliate care au înregistrat fiecare colină şi fiecare moment al istoriei.
În Cairo, pe aleea papagalilor de import, eşti bătut la cap de păsări aproape vorbitoare. Păsările strigă şi fluieră aşezate în şiruri lungi ca un bulevard cu pene. Ştiam ce trib a călătorit pe care drum al mătăsii sau al cămilelor, aducându-le în micuţele lor palanchine peste întreg deşertul. Călătorii de patruzeci de zile, după ce păsările fuseseră prinse de sclavi sau culese ca nişte flori din grădini ecuatoriale şi puse în cuşti de bambus pentru a pluti pe acel râu care este comerţul. Păreau nişte mirese într-un ritual de curtare medieval.
Stăteam printre ele. Îi arătam un oraş care era nou pentru ea.
Palma ei mi-a atins încheietura mâinii.
— Dacă ţi-aş încredinţa viaţa mea, ai scăpa-o pe jos. Nu-i aşa?
Nu am zis nimic.
V
Katharine
Când îl visă întâia oara se trezi alături de soţul ei, ţipând.
În patul conjugal, rămase uitându-se fix la cearşaf, cu gura deschisă. Soţul ei îi puse o mână pe spate.
— Coşmar. N-avea nici o grijă.
— Da.
— Să-ţi aduc nişte apă?
— Da.
Nu voia să se mişte. Nu voia să se întindă din nou în acel spaţiu în care fuseseră împreună.
Visul avusese loc în această cameră — mâna lui pe gâtul ei (şi şi-l atinse acum), furia lui îndreptată spre ea, aceeaşi pe care o simţise în cele câteva daţi când îl întâlnise. Nu, nu furie, ci lipsă de interes, iritare la faptul că o femeie măritată se afla printre ei. Erau încovoiaţi ca două animale, iar el îi supusese gâtul, arcuit spre spate, încât nici nu putea să respire în dorinţa ei.
Soţul ei îi aduse paharul pe-o farfurioară, dar ea nu-şi putu ridica braţele, îi tremurau, slăbite. El îi duse cu stângăcie paharul la gură, să poată înghiţi apa plină de clor, o parte scurgându-i-se pe bărbie, picurându-i pe pântece. Când se întinse pe pat, nici nu mai avu timp să se gândească la ce văzuse în vis, căzu într-un somn rapid şi profund.
Acela fusese primul semn. Şi-l aminti la un moment dat în ziua următoare, dar era ocupată atunci şi refuză să lase semnificaţia lui să i se cuibărească în minte, o alungă; fusese o ciocnire accidentală într-o noapte aglomerată, ni-mic mai mult.
Un an mai târziu sosiră celelalte vise, blânde, mult mai periculoase. Şi, chiar şi în primul dintre acestea, îşi aminti mâinile lui pe gâtul ei şi aşteptă ca starea de calm dintre ei să se abată spre violenţă.
Cine aşterne fărâmele de hrană care te-ademenesc? Spre o persoană la care niciodată nu te-ai gândit în felul acesta. Un vis. Şi, mai târziu, un alt şir de vise.
El spuse mai târziu că fusese apropierea dintre ei. Împreună, în deşert. Aici aşa se întâmplă, spuse. Îi plăcea cuvântul — apropierea apei, apropierea a două sau trei trupuri într-o maşină navigând peste Marea de Nisip timp de şase ore. Genunchiul ei transpirat lângă schimbătorul de viteze al maşinii, genunchiul ei zdruncinându-se, săltând la fiecare hârtoapă. În deşert ai timp să te uiţi la toate, să raţionezi asupra coregrafiei tuturor obiectelor din jurul tău.
28
John Milton — Paradisul Pierdut, traducere de Aurel Covaci, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.