Pacientul englez [The English Patient - ro]

Aprinde un chibrit pe holul întunecat şi îl duce spre mucul lumânării. Lumina i se suie pe umeri. Stă în genunchi, îşi pune mâinile pe coapse şi trage în piept mirosul de sulf. Îşi imaginează că astfel respiră lumina însăşi.

Se retrage câţiva paşi şi, cu o bucată de cretă albă, desenează un dreptunghi pe podeaua de lemn. Continuă să se retragă, desenând alte dreptunghiuri, până face din ele o piramidă, simplă apoi dublă apoi simplă, cu mâna stângă sprijinită de podea, cu capul aplecat, serioasă. Se îndepărtează din ce în ce mai mult de lumină. În sfârşit, se lasă pe călcâie şi stă ghemuită.

Dă drumul cretei în buzunarul de la rochie. Se ridică şi îşi trage în sus poala fustei şi şi-o leagă în jurul taliei. Din celălalt buzunar scoate o bucată de metal şi o aruncă înaintea sa aşa încât să cadă puţin mai încolo de ultimul dreptunghi.

Se avântă în salturi, picioarele izbind podeaua, umbra lăsată în urmă unduindu-se spre adâncul holului. E foarte sprintenă, tenişii alunecându-i pe numerele desenate în fiecare dreptunghi, aterizând pe un picior, apoi pe amândouă, apoi din nou pe unul, până ce ajunge la ultimul spaţiu desenat.

Se apleacă şi culege bucata de metal, se opreşte în acea poziţie, nemişcată, cu fusta încă legată deasupra coapselor, cu braţele atârnându-i inerte, respirând din greu. Ia o gură de aer şi stinge lumânarea.

Acum e-n întuneric. În jur, doar o dâră de fum.

Face un salt şi se întoarce prin aer aşa încât aterizează cu faţa în cealaltă direcţie, apoi sare în continuare, şi mai dezlănţuită, de-a lungul holului întunecos, încă aterizând în dreptunghiuri pe care le ştie acolo, tenişii bufnind şi izbind podeaua întunecată — încât ecoul paşilor răsună până în cele mai îndepărtate colţuri ale acelei vile italiene părăsite şi în afară, către lună şi către rana unei râpe ce înconjoară pe jumătate clădirea.

Câteodată, noaptea, bărbatul ars simte un tremur slab în casă. Îşi dă mai tare aparatul auditiv şi înregistrează sunetul unor izbituri pe care tot nu le poate interpreta sau localiza.

Fata ridică volumul aşezat pe măsuţa de lângă patul lui. E cartea pe care o adusese cu el prin foc — un exemplar din Istoriile lui Herodot pe care îl îmbogăţise decupând şi hpind pagini din alte cărţi sau scriindu-şi propriile observaţii — toate acestea cuibărite în textul lui Herodot.

Începu să citească scrisul lui mărunt şi chinuit.

Există un vârtej de vânt în sudul Marocului, numit aajej, împotriva căruia felahii se apără cu cuţitele. Mai este africo, care uneori ajunge până în cetatea Romei. Alm-ul, un vânt tomnatic dinspre Iugoslavia. Arifi, care mai e numit aref sau rifi, şi care pârjoleşte cu numeroase limbi. Acestea sunt vânturi permanente, ce se găsesc mereu la timpul prezent.

Mai sunt şi alte vânturi, mai puţin constante, care îşi schimbă direcţia, pot dărâma şi cal şi călăreţ şi-apoi se pot realinia, suflând în sensul opus acelor de ceasornic. Bist roz-ul năvăleşte în Afganistan timp de o sută şaptezeci de zile — îngropând sate. Mai e fierbintele, uscatul ghibli din Tunisia, care se roteşte şi se rostogoleşte şi te îmbolnăveşte de nervi. Haboob-ul — o furtună de nisip din Sudan care îmbracă în galben-aprins ziduri înalte de o mie de metri şi I e urmată de ploaie. Harmattan-ul, care suflă ce suflă şi în cele din urmă se îneacă în Atlantic. Imbat-ul, o briză marină în Africa de Nord. Unele vânturi ce-abia suspină către cer. Furtuni nocturne de nisip care sosesc o dată cu frigul. Khamsin-ul, un colb ce se aşterne în Egipt din martie până în mai, numit după cuvântul arab pentru „cincizeci”, înflorind timp de cincizeci de zile — a noua plagă a Egiptului. Datoo-ul dinspre Gibraltar, purtătorul de miresme.

Mai este vântul secret al deşertului, al cărui nume a fost alungat din memoria oamenilor de către un rege după ce fiul său i-a căzut victimă. Şi nafhat-ul, o rafală dinspre Arabia. Mezzar-ifoullousen-ul — un vânt aspru şi rece dinspre sud-vest, numit de berberi „acela care jumuleşte păsările”. Beshabar-ul, un vânt uscat şi întunecat de nord-est, suflând dinspre Caucaz, vântul negru. Samiel-ul din Turcia, vântul-venin, adesea folosit ca armă în bătălii. Asemeni lui, şi alte vânturi otrăvite, simoom-ul din nordul Africii şi solano, a cărui pulbere poartă petale rare, provocând ameţeli.

Altele, vânturi intime.

Străbătând lumea ca un potop. Decojind vopseaua, do-borând stâlpii de telefon, luând cu ele pietre şi capete de statui. Harmattan-ul suflă peste Sahara învăluit într-un colb roşiatic, o pulbere ca focul, ca făina, care intră şi se încheagă în piedicile puştilor. Marinarii au numit acest vânt roşiatic „marea întunericului”. Neguri de nisip roşu din Sahara au fost purtate spre nord până în Cornwall şi Devon, căzând în rafale de noroi atât de puternice, încât au fost luate drept sânge. „Ploi de sânge au fost semnalate pe scară largă în Portugalia şi Spania în l90l.”

În fiecare clipă există milioane de tone de praf în aer, aşa cum sunt milioane de bule de aer în pământ, şi e mai multă viaţă dedesubt (viermi, gândaci, creaturi subterane) decât hrănindu-se şi vieţuind deasupra. Herodot consemnează dispariţia unor oştiri, înghiţite de simoom pentru a nu mai fi zărite niciodată. Un popor fusese „atât de înfuriat de acest vânt malefic, încât i-a declarat război şi-a avansat împotriva lui în formaţie completă de luptă, fiind imediat îngropat de el în întregime”.

Furtuni de nisip în trei forme. Vârtejul. Coloana. Zidul de nisip. În primul, orizontul se pierde. În al doilea, eşti înconjurat de „djini[3] care valsează.” Al treilea, zidul de nisip, e „de culoarea aramei. Natura pare a fi în flăcări”.

Fata îşi ridică privirea din carte şi îi zăreşte ochii fixaţi asupra ei. Omul începe să povestească pe întuneric.

Beduinii mă ţineau în viaţă pentru un motiv anume. Vezi tu, le puteam fi de folos. Careva dintre ei se gândise că aveam vreo deprindere utilă când avionul meu s-a prăbuşit în deşert. Sunt unul dintre acei oameni care pot recunoaşte un oraş fără nume după forma sa scheletică pe o hartă. Întotdeauna am purtat în mine o mare de cunoştinţe. Sunt unul dintre aceia care, lăsaţi singuri într-o casă, se duc direct în bibliotecă, iau un volum şi îl sorb. Astfel istoria pătrunde în noi. Ştiam pe de rost hărţi ale solului marin, hărţi care arată punctele slabe ale scutului terestru, hărţi pictate pe piele conţinând diversele rute ale cruciadelor.

Aşa se face că le cunoşteam ţinutul dinainte de a mă prăbuşi în mijlocul lor, ştiam când fusese traversat de Alexandru într-o epocă mai timpurie, în vreo misiune sau pentru vreo poftă anume. Ştiam obiceiurile nomazilor, fermecaţi de mătăsuri şi fântâni. Un trib vopsise în negru o vale întreagă pentru a-i spori gradul de convecţie, mărind astfel probabilitatea ploii, şi construise structuri înalte care să străpungă burta unui nor. Erau triburi care îşi ridicau palma deschisă împotriva primelor suflări de vânt. Care credeau că, dacă făceau aceasta la momentul potrivit, puteau devia o furtună către o zonă alăturată a deşertului, către un alt trib, mai puţin iubit. Înecuri se petreceau întruna, triburi intrate într-o clipă în istorie, nisipul pecetluindu-le suflarea.

3

Djin — spirit în mitologia arabă islamică, inferior îngerilor, dispunând totuşi de puteri supranaturale.