Trecuseră pe lângă fântâni a căror apă era blestemată. În unele spaţii deschise se aflau oraşe ascunse, iar el aştepta în timp ce ei îşi săpau calea prin nisip spre încăperile îngropate, sau până ce descopereau cuiburile de apă. Şi mai fusese frumuseţea pură a unui tânăr neîntinat, asemeni glasului curat al unui copil cântând într-un cor, rămas în memorie drept cel mai desăvârşit dintre sunete, cea mai clară undă a râului, cel mai limpede adânc de mare. Aici, în deşert, care la rândul său era o mare străveche unde nimic nu era fix, totul plutea — ca unduirea pânzei pe trupul băiatului, ca şi cum, în dansul lui, s-ar fi cufundat sau s-ar fi desprins de un ocean sau de propria sa placentă azurie. Un băiat înfierbântându-se, membrul său înălţat în lumina focului.
Apoi focul e astupat cu nisip, fumul lui destrămându-se în jurul lor. Tăcerea instrumentelor muzicale, ca un puls ca o ploaie. Băiatul îşi întinde braţele peste focul înăbuşit, amuţind flautele. Şi nu mai e nici un băiat, nici o urmă de paşi când el porneşte mai departe la drum. Doar zdrenţele împrumutate. Unul dintre bărbaţi se strecoară de-a buşilea şi culege sperma risipită în nisip. O aduce albului traducător de arme şi i-o pune în palmă. În deşert e venerată numai apa.
Fata stă în picioare deasupra chiuvetei, apucând-o strâns, privind peretele de ghips. A luat toate oglinzile şi le-a aşezat într-o cameră goală. Se ţine de chiuvetă şi îşi leagănă capul dintr-o parte într-alta, şi umbra îi unduieşte, îşi înmoaie mâinile şi şi le trece prin păr până ce e ud în întregime. Asta o răcoreşte şi îi place când iese afara şi adierile o întâmpină, alungând furtuna.
II
Aproape o ruină
Bărbatul cu mâinile bandajate era in spitalul militar din Roma de mai mult de patru luni când, din întâmplare, auzi despre pacientul ars şi infirmiera sa, îi auzi numele. Se întoarse din uşă şi se duse direct spre grupul de doctori pe lângă care trecuse, să întrebe unde se aflau. Era de multă vreme în acel spital, în convalescenţă, iar ei îl ştiau drept un tip retras. Dar acum le vorbi, întrebându-i despre fată, îi surprinse pe toţi. In tot acel timp în spital nu vorbise niciodată, comunicând doar prin semne şi grimase şi, din când în când, câte un rânjet. Nu le spusese nimic despre sine, nici măcar numele, îşi scrisese numai numărul de înregistrare, care dovedea că luptase de partea aliaţilor.
Statutul său fusese verificat de două ori şi confirmat prin mesaje de la Londra. Avea pe trup un mănunchi de răni cunoscute. Astfel, doctorii se întorseseră la el, îşi clă tinaseră capetele către bandajele lui. O celebritate, la urma urmei, dorind discreţie. Un erou.
Aşa se simţea cel mai în siguranţă. Nedezvăluind nimic. Fie că îl abordau cu blândeţe, fie cu viclenie, fie cu cuţite. De mai mult de patru luni nu scosese un cuvânt. În prezenţa lor era o creatură voluminoasă, aproape o ruina când fusese adus şi începuse să primească doze periodice de morfină pentru durerea din mâini. Obişnuia să stea într-un fotoliu pe întuneric, urmărind valul de mişcare printre pacienţi şi infirmiere, prin saloane şi magazii de medicamente.
Dar acum, trecând pe lângă grupul de doctori de pe hol, auzi numele fetei şi îşi încetini pasul şi se întoarse şi se apropie de ei şi îi întrebă în ce spital anume lucra, îi spuseră că se afla într-o fostă mănăstire de măicuţe ocupată de germani, apoi transformată în spital după ce fusese asediată şi cucerită de aliaţi. Printre dealuri, la nord de Florenţa. Sfărâmată aproape în întregime de bombardamente. Periculoasă. Fusese doar provizoriu spital de campanie. Dar infirmiera şi pacientul refuzaseră să plece. De ce nu i-aţi obligat?
A susţinut că starea lui era prea gravă pentru a fi mutat. Am fi putut să-l transportăm de acolo în siguranţă, desigur, dar în ziua de azi nu e timp de stat la discuţie. Nici ea nu era într-o formă prea bună. E rănită?
Nu. Parţial şocată, probabil. Ar fi trebuit să fie trimisă acasă. Problema e că aici războiul s-a sfârşit. Nu mai poţi obliga pe nimeni să facă nimic. Pacienţii pleacă singuri din spital. Soldaţii o iau RAZNA înainte de a fi trimişi acasă.
În care vilă? întrebă el.
Una despre care se spune că are o fantomă în grădină. San Girolamo. În fine, fata îşi are şi ea fantoma ei, pacientul ars. Are faţă, dar e de nerecunoscut. Toţi nervii sunt distruşi. Poţi trece un chibrit aprins peste faţa lui fără să obţii nici o reacţie. Faţa lui e adormită. Cine este? întrebă el. Nu-i ştim numele. Nu vorbeşte?
Pâlcul de doctori hohoti. Ba vorbeşte, vorbeşte întruna, numai că nu ştie nici el cine e. De unde a venit?
Beduinii l-au adus la oaza Siwa. Apoi a fost la Pisa o vreme, şi după aceea… Vreun arab îi poartă probabil medalionul de identificare. Poate îl va vinde şi într-o bună zi o să-l recuperăm, sau poate n-are să-l vândă niciodată. Chestiile astea sunt excelente talismane. Dintre piloţii cârd se prăbuşesc în deşert, nici unul nu se întoarce cu medalionul de identificare. Acum e la adăpost într-o vilă toscană, iar fata nu vrea să-l părăsească. Pur şi simplu refuză. Aliaţii au avut o sută de pacienţi acolo. Mai înainte, germanii au apărat clădirea cu o mică armată, ultimul lor punct strategic. Unele camere sunt pictate, fiecare câte un anotimp. Pe lângă vilă trece un defileu. Se află cam la treizeci de kilometri de Florenţa, între dealuri. Vei avea nevoie de un permis de trecere, desigur. Probabil putem aranja să te ducă cineva cu maşina. Încă mai e groaznic pe-acolo. Animale moarte. Cai împuşcaţi, mâncaţi pe jumătate. Oameni atârnând cu capul în jos de poduri. Ultimele spasme ale războiului. Foarte periculos. Inginerii militari n-au intrat încă să cureţe terenul. În retragere, germanii au îngropat şi au instalat mine la tot pasul. Un loc îngrozitor pentru un spital. Cel mai oribil e mirosul de hoit. E nevoie de o zăpadă bună, să cureţe ţara asta. E nevoie de corbi.
Mulţumesc.
Ieşi din spital în razele soarelui, în aer liber pentru prima dată în patru luni de zile, afară din saloanele cu Iu mina lor verde, rămase în mintea sa ca nişte cioburi de sticlă. Stătu acolo nemişcat, respirând adânc întreaga lume, graba tuturor. În primul rând, îşi spuse, am nevoie de pantofi cu tălpi de cauciuc. Am nevoie de gelato[5].
Îi fu greu să adoarmă în tren, zdruncinat dintr-o parte într-alta. Toţi ceilalţi călători fumând în compartiment. Tâmpla izbindu-i-se de tocul ferestrei. Toată lumea era îmbrăcată în haine întunecate, iar vagonul părea a fi în flăcări de atâtea ţigări aprinse. Observă că de câte ori treceau pe lângă un cimitir, pasagerii din jurul lui îşi făceau cruce. Nici ea nu e într-o formă prea bună.
Gelato pentru amigdale, îşi aminti. Însoţind o fetiţă care mergea cu tatăl ei să-şi scoată amigdalele. Fetiţa aruncase o privire în salonul plin de copii şi pur şi simplu refuzase. Ea, cea mai binevoitoare şi veselă dintre copii, se transformase brusc într-o stâncă în refuzul ei de neclintit. Nimeni n-avea să smulgă nimic din gâtul ei, deşi ştiinţa timpului o recomandase. Avea să trăiască cu „ele” înăuntru, oricum ar arăta. El încă nu avea nici cea mai vagă idee ce era o amigdală.