Ei doi pe un promontoriu, Florenţa şi luminile ei într-o zare. Uneori îi pare agitat, alteori prea calm. Ziua îi poate observa mai bine mişcările, îi vede braţele înţepenite deasupra mâinilor bandajate, vede cum i se răsuceşte întreg trupul, nu numai gâtul, când ea arată cu degetul spre ceva, mai sus, pe deal. Dar fata nu i-a spus nimic despre toate acestea.
— Pacientul meu susţine că oasele de păun măcinate sunt un leac excelent.
El se uită în sus, spre bolta înnoptată.
— Da.
— Şi deci ai fost spion?
— Nu chiar.
Se simte mai liniştit, mai bine deghizat înaintea ei în grădina întunecată, sub ochiul unui licăr de lampă din camera pacientului englez, aţintit spre ei.
— Câteodată eram trimişi la furat. Şi iată-mă pe mine, şi italian, şi hoţ de profesie. Nu le venea să creadă ce noroc aveau, se îngrămădeau să se folosească de serviciile mele. Eram patru sau cinci. Un timp mi-a mers bine. Apoi am fost fotografiat din întâmplare. Îţi poţi închipui aşa ceva?
Eram îmbrăcat într-un smoching, o uniformă ca să pot intra la o serată, o recepţie, să fur nişte documente. În realitate eram doar un hoţ. Nu un mare patriot. Nu un măreţ erou. Abia îmi recunoscuseră oficial talentul. Dar una dintre femeile de acolo avea la ea un aparat şi le făcea poze ofiţerilor germani şi m-a prins în mers, traversând sala de dans, Cu un picior în aer, sunetul aparatului făcându-mă să-mi întorc capul spre el. Astfel, într-o clipită, tot ce era plănuit să] se întâmple a devenit periculos. Amanta vreunui general.
— Toate fotografiile făcute în timpul războiului erau developate oficial în laboratoare guvernamentale, verificate de Gestapo, şi deci iată-mă şi pe mine acolo, evident nefigurând pe nici o listă de invitaţi, urmând a fi pus la dosar de vreun funcţionar când filmul avea să fie trimis la laboratorul din Milano. Prin urmare trebuia să încerc să sustrag cumva acel film.
Fata trece să-l vadă pe pacientul englez, al cărui trup adormit se află probabil departe, în deşert, tămăduit de un bărbat care-şi cufundă întruna degetele într-o cupă făcută din tălpile împreunate ale picioarelor, aplecându-se, apăsând pasta întunecată peste faţa arsă. Îşi închipuie greutatea mâinii lui pe propriul ei obraz.
Străbate coridorul şi se suie în hamac, dându-şi brânci cu piciorul şi legănându-se în el.
În clipele dinaintea somnului se simte mai trează ca niciodată, sărind de la un fragment al zilei la altul, aducând cu ea în pat fiecare moment, ca un copil cu caietele şi creioanele sale. Ziua pare a nu avea nici un şir până în aceste clipe, care sunt pentru ea ca un jurnal, trupul fiindu-i plin de poveşti şi întâmplări. Caravaggio, de exemplu, i-a dăruit astăzi ceva. Cauza lui, o dramă şi o imagine furată.
Pleacă de la recepţie într-o maşină. Roţile ronţăie aleea de pietriş arcuită uşor spre ieşirea din grădină, motorul torcând, liniştit ca o picătură de cerneală în noaptea de vară. Tot restul serii la recepţia din vila Cosima stătuse cu ochii pe femeia-fotograf, dispărând din vedere ori de câte ori îşi ridica aparatul în direcţia lui, să facă vreo poză. Acum, ştiind de existenţa aparatului, îl poate evita. Pătrunde în cercul ei de discuţie, numele ei este Anna, e amanta unui ofiţer care va înnopta aici în vilă, iar apoi, de dimineaţă, va pleca spre nord, prin Toscana. Moartea femeii sau dispariţia ei subită ar trezi şi mai multe bănuieli, în ziua de azi tot ce iese din cotidian este investigat.
Patru ore mai târziu aleargă prin iarbă în ciorapi, cu umbra încolăcită sub el, pictată de lună. Se opreşte pe alee şi păşeşte încet pe pietriş. Se uită în sus, către vila Cosima, către lunile ei pătrate din ferestre. Un palat al amazoanelor.
Razele unor faruri de maşină — ca împroşcate dintr-un furtun — luminează camera în care se află, şi din nou încremeneşte în mers, zărind privirea aceleiaşi femei aţintită spre el, un bărbat mişcându-se deasupra ei, cu degetele încleştate în părul ei blond. Iar ea a văzut, ştie bine, chiar dacă acum e gol puşcă, acelaşi bărbat pe care l-a fotografiat mai devreme, la serata ticsită de lume, căci, din întâmplare, se află în aceeaşi poziţie şi acum, pe jumătate întors, surprins de lumina care-i dezvăluie trupul din întuneric. Razele farurilor alunecă în sus spre un colţ al camerei şi dispar.
Apoi beznă. Nu ştie dacă să se mişte, dacă ea îi va şopti bărbatului care o regulează despre celălalt individ din cameră. Un hoţ fără haine. Un asasin dezbrăcat. Să se apropie — cu mâinile pregătite să frângă un gât — de cuplul de pe pat?
Aude mai departe gâfâielile bărbatului, aude tăcerea femeii — nici o şoaptă — o aude gândind, cu ochii îndreptaţi asupra lui prin întuneric. Mai bine spus gândărind. Mintea lui Caravaggio poposeşte pe acest cuvânt nou, o silabă în plus, sugerând jocul cu un gând, ca atunci când meştereşti în joacă la o bicicletă pe jumătate reparată. Cuvintele sunt înşelătoare, i-a spus o dată un prieten, sunt mult mai înşelătoare decât viorile. Îşi aminteşte părul blond al femeii, panglica neagră din el.
Aude maşina întorcându-se şi aşteaptă un nou duş de lumină. Faţa care se iveşte din beznă încă mai e aţintită ca o săgeată asupra sa. Raza alunecă de pe ea pe trupul generalului, peste covor, iar apoi îl atinge şi îl învăluie din nou pe Caravaggio. El n-o mai vede pe femeie. Clatină din cap, apoi mimează tăierea propriului său gât. Ţine în mână aparatul de fotografiat pentru ca ea să înţeleagă. Apoi se cufundă din nou în beznă. Aude geamătul ei de plăcere îndreptat spre amant, şi îşi dă seama că este de fapt o încuviinţare îndreptată spre el. Nici un cuvânt, nici o umbră de ironie, doar un pact încheiat cu el, un acord codificat, şi ştie acum că poate să se strecoare în siguranţă pe verandă şi de acolo să se facă nevăzut în noapte.
Fusese mai greu până îi găsise dormitorul. Intrase în vilă şi se furişase în tăcere pe lângă frescele de pe coridoare. Pe undeva trebuiau să fie dormitoarele, ca nişte buzunare întunecoase ascunse într-un costum aurit. Singurul mod în care putea să treacă de paznici era să nu fie suspectat. Se despuiase şi-şi lăsase hainele într-un strat de flori.
Urcă agale scările, gol, până la etajul al doilea, unde se află paznicii, aplecându-se din şale să hohotească la vreun gând secret, cu faţa aproape la nivelul şoldurilor, dând ghionturi gărzilor apropo de invitaţia primită de el în timpul seratei, cum îi zice, al fresco[8]? Sau seducţie a cappella[9]?
Un coridor lung la etajul al treilea. Un paznic lângă scară şi încă unul la capătul celălalt, douăzeci de metri mai încolo, prea departe. Prin urmare, o lungă promenadă teatrală, şi Caravaggio, trebuind acum s-o ducă la bun sfârşit, privit cu tăcută suspiciune şi dispreţ de către cele două gărzi ca două capete de raft într-o bibliotecă, o porneşte arătându-i unuia faţa, altuia fundul, oprindu-se înaintea unui fragment de frescă să se holbeze la un măgar pictat într-o dumbravă. Îşi reazemă capul de zid, aproape aţipind, apoi o porneşte din nou, se împiedică şi imediat îşi revine şi continuă în marş militar. Mâna stângă îi flutură ameţită spre tavan, spre îngeraşii cu fundurile la fel de goale ca al său, un salut spre ei de la un hoţ, un scurt vals şi imaginile pictate plutesc delirant pe lângă el, castele, domuri în alb şi negru, îngeri înălţaţi în zbor în această zi de marţi a războiului; ca să-şi salveze masca şi viaţa, Caravaggio e sus pe scenă, în căutarea unei fotografii în care apare el însuşi.