Pacientul englez [The English Patient - ro]

Îşi pipăie pieptul gol ca şi cum ar căuta un permis de trecere, îşi apucă penisul şi se face că îl foloseşte ca pe o cheie, să descuie camera păzită. Hohotind, se împleticeşte înapoi, scos din sărite de jalnicul său eşec, şi se strecoară în odaia alăturată, fredonând.

Deschide fereastra şi iese pe balcon. O noapte întunecată, răpitoare. Apoi sare peste balustradă şi se aruncă pe balconul de dedesubt. Abia acum poate intra în camera în care se află Anna şi generalul ei. Doar o undă înmiresmată printre ei, nimic mai mult. Un pas care nu lasă nici o urmă. Lipsit de umbră. Ca în povestea pe care a spus-o odată, demult, copilului cuiva, despre omul care-şi căuta umbra — aşa cum şi el Şi caută acum propria imagine pe o bucată de film.

Înăuntru, simte imediat începuturile unei încleştări erotice. Mâinile bărbatului prin hainele ei, aruncate apoi pe spătare de scaune, scăpate pe podea. Se lasă în jos şi se rostogoleşte pe covor, încercând să simtă orice obiect tare, cum ar fi un aparat de fotografiat, pipăind pielea odăii. Se tăvăleşte în tăcere, în formă de evantai, negăsind nimic. În jur, nici cel mai mărunt grăunte de lumină.

Se ridică în picioare şi îşi flutură braţele încet împrejur, atinge un sân de marmură. Mâna îi coboară de-a lungul unui braţ de piatră — acum înţelege cum gândeşte ea — de care atârnă aparatul de fotografiat agăţat de o curea. Apoi aude maşina şi în aceeaşi clipă e zărit de femeie, răsucindu-se în jetul subit de lumină al farurilor.

Caravaggio se uită la Hana, aşezată înaintea lui, privindu-l în ochi, încercând să-l citească, să-i urmeze şirul gândurilor, aşa cum obişnuia să facă soţia lui. O vede adulmecându-l, căutând un indiciu. Îl ascunde şi o priveşte din nou, ştiind că ochii îi sunt infailibili, limpezi ca orice râu, imaculaţi ca orice privelişte. Oamenii, ştie bine, se pierd în ei, iar el e capabil să ascundă cu uşurinţă totul. Dar fata îl scrutează curioasă, înclinându-şi capul într-o parte, întrebătoare, ca un căţel căruia i se vorbeşte cu un ton sau cu o voce neumană. E aşezată înaintea lui în faţa zidurilor întunecate, sângerii, a căror culoare îi displace, şi aşa, cu părul ei negru şi cu înfăţişarea aceea, subţire, bronzată, măslinie de la toată lumina acestei ţări, îi aminteşte de soţia lui.

În zilele astea nu se mai gândeşte la soţia lui, deşi ştie că, dacă îşi închide ochii, poate redeştepta şi poate evoca şi cea mai mică mişcare a ei, orice amănunt, greutatea mâinii ei pe inima lui, noaptea.

Stă cu mâinile sub masă, privind-o pe fată cum mănâncă, încă preferă să mănânce singur, deşi se aşează întotdeauna cu Hana la masă. Vanitate, se gândeşte. Vanitate umană. Ea l-a văzut de la o fereastră mâncând cu mâna, aşezat pe una dintre cele treizeci şi şase de trepte ale capelei, fără nici o furculiţă sau cuţit prin jur, ca şi cum ar fi exersat felul de a mânca al celor din est. În barba lui ţepoasă, căruntă, în jacheta lui întunecată, vede în sfârşit italianul din el. Observă acest lucru din ce în ce mai bine.

El o priveşte, brună, înaintea zidurilor roşii-cafenii, pielea ei, părul ei scurt şi întunecat. O ştiuse şi îl ştiuse pe tatăl ei în Toronto, înainte de război. Apoi fusese pe rând hoţ şi soţ, se strecurase prin lumea aleasă de el cu o încredere indolentă, expert în înşelarea celor bogaţi, fermecător cu soţia sa Giannetta sau cu această tânără fiică a prietenului său.

Dar în jurul lor aproape că nu mai există nici o lume, şi sunt siliţi să se întoarcă spre ei înşişi. În această perioadă, în orăşelul dintre dealuri, din apropierea Florenţei, înăuntru în zilele ploioase, visând cu ochii deschişi, aşezat pe singurul scaun moale din bucătărie sau pe pat sau pe acoperiş, nu are nici un plan de pus în aplicare, nu se interesează decât de Hana. Şi se pare că ea s-a legat strâns de bărbatul muribund din odaia de sus.

Când vine ora mesei se aşează înaintea acestei fete şi se uită la ea cum mănâncă.

Cu o jumătate de an mai înainte, de la o fereastră aflată la capătul unui lung coridor, în spitalul Santa Chiara din Pisa, Hana zărise un leu alb. Stătea singur în vârful parapetelor, înrudit prin culoare cu marmura albă de la Duomo şi Camposanto, deşi asprimea şi naivitatea formei sale păreau a aparţine altei ere. Ca un dar lăsat din trecut, care trebuia acceptat. Totuşi, fata îl privise în primul rând ca făcând parte dintre lucrurile care înconjurau acest spital. La miezul nopţii se uita pe fereastră şi îl ştia acolo, în bezna de după sunarea stingerii, şi ştia că va apărea din nou, ca şi ea, în tura de dimineaţă. Se mai uita la cinci sau cinci-şi-jumătate, Şi apoi la şase, să-i zărească silueta şi trăsăturile din ce în ce mai clare. Noapte de noapte, îi era santinelă când îşi făcea rondul printre pacienţi. Chiar şi în timpul bombardamentelor, soldaţii îl lăsaseră la locul său, mult mai preocupaţi de restul superbului complex arhitectonic, cu logica nebună a turnului său înclinat ca un om lovit de şoc.

Clădirile spitalului erau aşezate pe terenurile unei vechi mănăstiri. Grădina ornamentală sculptată de mii de ani de călugări mult prea migăloşi nu mai era tăiată în contururi clare de animale, iar în timpul zilei infirmierele îşi împingeau pacienţii pe scaune cu rotile printre siluetele şterse. Se părea că numai piatra albă era nemuritoare.

Şi infirmierele intrau într-o stare de şoc, cu atâta moarte în jur. Sau chiar pornind de la un lucru mărunt, cum ar fi o scrisoare. Duceau un braţ retezat pe un coridor, sau ştergeau sânge care nu se mai oprea, ca şi cum rana ar fi fost un izvor, şi începeau să nu mai creadă în nimic, să nu se mai încreadă în nimic. Se destrămau, aşa cum un om care dezamorsează o mină se sfărâmă în secunda în care geografia sa explodează. Aşa cum s-a sfărâmat Hana în spitalul Santa Chiara, când un funcţionar s-a apropiat de ea pe culoarul dintre o sută de paturi şi i-a înmânat o scrisoare care o informa despre moartea tatălui ei.

Un leu alb.

La puţină vreme după aceea dăduse peste pacientul englez — un necunoscut care arăta ca un animal ars, încordat şi întunecat, şi pentru ea era o oază. Iar acum, multe luni mai târziu, el a rămas ultimul ei pacient, în vila San Girolamo, războiul lor este sfârşit, amândoi refuzând să se întoarcă împreună cu ceilalţi în siguranţa spitalelor din Pisa. Toate oraşele de pe coastă, porturi precum Sorrento şi Marina di Pisa, sunt acum pline de soldaţi nord-americani şi britanici aşteptând să fie trimişi acasă. Dar ea şi-a spălat uniforma, a împăturit-o şi a înapoiat-o infirmierelor care plecau. Războiul nu s-a sfârşit peste tot, i s-a spus. Războiul s-a sfârşit. Războiul acesta s-a sfârşit. Războiul de aici s-a sfârşit. I s-a spus că e un fel de dezertare. Nu e dezertare. Voi rămâne aici. A fost prevenită despre minele neexplodate, despre lipsa de apă şi hrană. Ea a urcat scările până la bărbatul ars, pacientul englez, şi i-a spus că rămâne şi ea.

El nu a zis nimic, neputând nici măcar să-şi întoarcă privirea către ea, dar degetele lui s-au strecurat în mâna ei albă, şi când ea s-a aplecat spre el, şi-a cufundat mâna întunecată în părul ei şi l-a simţit răcoros în văile dintre degete.

Câţi ani ai?

Douăzeci.

A fost odată un duce, a spus el, care, pe moarte fiind, a cerut să fie urcat în turnul din Pisa, până la jumătate, ca să moară privind în zare.

Un prieten de-al tatălui meu şi-a dorit să moară dansând în stil Shanghai. Eu nu ştiu dansul ăsta. El însuşi abia auzise despre el.

Cu ce se ocupă tatăl tău?

E… e în război.