— Îmi pare rău, oameni buni, declară ea, în timp ce închidea uşa. N-am nimic cu voi. E doar o chestie de aritmetică.
— Într-adevăr, zise Haviland Tuf. De scădere.
Tuf stătea pe scaunul de comandă, în beznă, privind pâlpâiala instrumentelor din faţa lui. Ciupercă, cu demnitatea foarte afectată de păţania prin care trecuse, se căţărase în poala lui şi se alinta, cerând să fie mângâiat.
— Arca nu trage în foştii noştri camarazi, le spuse el lui Jefri Lion şi Celise Waan.
— E numai vina mea, gemu Lion.
— Nu, îl contrazise Celise Waan şi arătă cu degetul spre Tuf. E vina lui.
— Nu sunteţi o femeie prea recunoscătoare, remarcă Haviland Tuf.
— Recunoscătoare? Pentru ce? răbufni ea, furioasă. Tuf îşi încrucişă mâinile.
— Nu am rămas complet fără resurse. Pentru început — Kaj Nevis ne-a lăsat un costum cosmic funcţional.
— Şi nici un dispozitiv de propulsare.
— Aerul ne va ajunge de două ori mai mult timp, din moment ce numărul nostru a scăzut.
— Dar se va termina, mârâi Celise Waan.
— Kaj Nevis şi ciracii lui n-au folosit costumul de luptă unqian pentru a distruge Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime după ce I-au părăsit, aşa cum ar fi putut s-o facă.
— Nevis a preferat să murim în chinuri, replică antropologa.
— Cred că nu. Mai degrabă a dorit să păstreze această navă ca un ultim refugiu, pentru situaţia în care planul lui de a aborda Arca ar eşua, mormăi Tuf. Pentru moment, avem adăpost, provizii şi posibilitate de deplasare, chiar dacă limitată.
— Avem doar o navă defectă, care va rămâne în curând fără aer, zise Celise Waan.
Voia să mai spună ceva, dar tocmai atunci Distrugere năvăli în camera de comandă, plină de energie, urmărind o bijuterie pe care o rostogolea în faţa ei. Podoaba se opri la picioarele lui Celise Waan. Distrugere sări după ea, o lovi cu laba şi o făcu să se răsucească. Celise Waan răcni:
— Inelul meu cu piatră-lucitoare! Cât I-am căutat! Să te ia dracu’, hoaţă scârboasă!
Se aplecă şi încercă să apuce inelul. Întrucât Distrugere se apropiase de ea, Celise izbi cu pumnul pisica. Nu nimeri. Ghearele lui Distrugere avură mai mult succes. Celise Waan ţipă.
Haviland Tuf se ridică în picioare. Ridică animalul şi bijuteria, o ţinu pe Distrugere sub braţ, la adăpost, şi înmână inelul proprietarei însângerate.
— Proprietatea dumneavoastră, doamnă.
— Jur că, înainte de a muri, o să apuc creatura asta de coadă şi o să-i împrăştii creierul pe pereţi — dacă are creier.
— Nu apreciaţi suficient calităţile unei feline, zise Haviland Tuf, retrăgându-se spre scaun, în timp ce-o mângâia pe Distrugere aşa cum îl mângâiase mai devreme pe Ciupercă. Pisicile sunt animale foarte inteligente. E binecunoscut faptul că toate au oarece însuşiri parapsihologice. Se ştie că primitivii de pe Pământ le venerau.
— Am studiat primitivi care venerau fecale, declară băţoasă antropologa. Animalul ăsta e o fiară murdară!
— Felinele sunt exagerat de curate, răspunse calm Tuf. Distrugere e ceva mai mare decât un pisoi, dar cheful de joacă şi temperamentul haotic i-au rămas nediminuate. E o fiinţă foarte încăpăţânată, dar asta face parte din şarmul ei. Ciudat, este o făptură a obiceiurilor. Cine nu-i fermecat de bucuria ei de a se juca cu obiecte care zac pe jos? Cine nu-i amuzat de frecvenţa nebunească cu care rătăceşte, pe sub consolele din această cameră, lucrurile cu care se joacă? Oare cine? Doar cei foarte acri şi cu inimă de piatră, concluzionă Tuf, clipind repede — o dată, de două ori, de trei ori — iar pe figura lui se citi o furtună emoţională. Sus, Distrugere! mormăi el cu blândeţe, ridicând pisica din poală.
După ce se sculă de pe scaun, se lăsă, cu multă demnitate, în genunchi şi începu să se târască prin încăpere, uitându-se sub console.
— Ce faci? îl întrebă Celise Waan.
— Caut jucăriile pierdute de Distrugere.
— Sângerez, ni se termină aerul, iar tu cauţi jucăriile pisicii! exclamă, exasperată, femeia.
— Cred că v-am spus prea multe, comentă Tuf.
Scoase de sub consolă o mână de obiecte mărunte, apoi alta. După ce vârî braţul dedesubt şi scotoci sistematic, se ridică, îşi adună prada, se scutură şi începu să sorteze ceea ce găsise în praf.
— Interesant! făcu el.
— Ce-ai spus?
— Acestea sunt ale dumneavoastră, se adresă el lui Celise Waan, înmânându-i alt inel şi două stilouri. Acestea sunt ale mele, continuă el, punând deoparte alte două stilouri, trei crucişătoare roşii, un cuirasat galben şi un port stelar argintiu. Iar acesta, presupun, e al dumneavoastră, îi spuse el lui Lion, întinzându-i un cristal şlefuit, de mărimea unei unghii.
Lion sări în picioare:
— Cipul!
— Într-adevăr, zise Haviland Tuf.
Urmă un moment de încordare nesfârşită, după ce Tuf lansase cererea de acostare. O crăpătură subţire se ivi în mijlocul cupolei negre, imense. Apoi alta, perpendiculară pe prima. După aceea a treia, a patra şi încă altele. Cupola se spintecă într-o sută de felii înguste, care se lăsară pe carcasa Arcei.
Jefri Lion respiră adânc:
— A mers! exclamă el, cu o voce plină de uimire şi recunoştinţă.
— Am ajuns, cu câtva timp în urmă, la concluzia că vom penetra sfera de apărare fără să fie deschis focul împotriva noastră. Aceasta-i doar confirmarea.
Urmăriră desfăşurarea evenimentelor pe ecran. Sub cupolă apăru o punte de asolizare, cam cât portul multor planete mici. Puntea era ciuruită de zone circulare de acostare, unele dintre ele fiind ocupate. În timp ce aşteptau, un inel de lumină albastră-albă fâlfâi în jurul unei zone libere.
— Departe de mine gândul de a vă dicta modul de comportare, spuse Haviland Tuf, cu ochii pe aparatură, mişcându-şi mâinile metodic, cu atenţie. Totuşi, v-aş sfătui să vă prindeţi centurile de siguranţă. Voi scoate picioarele de asolizare şi voi programa coborârea în zona indicată, dar nu cunosc ce stricăciuni au suferit picioarele — de fapt, nu sunt sigur nici măcar dacă au rămas la locul lor. De aceea, vă solicit să aveţi grijă.
Puntea de asolizare se întindea, neagră, în faţa lor. Începură să coboare încet în adâncimile ei de peşteră. Inelul luminos al punţii de acostare se zărea tot mai mare pe un ecran. Un al doilea ecran arăta lumina albastră, slabă, a aparatelor gravitaţionale ale Cornului abundenţei, reflectată de ziduri îndepărtate de metal şi de siluetele altor nave. Pe un al treilea se vedea cupola care se strângea la loc, ca o mulţime de dinţi ascuţiţi ce păreau a mesteca un animal imens, venit din spaţiul cosmic.
Impactul fu surprinzător de blând. Nava se aşeză pe punte cu un oftat, o şuierătură şi o zgâlţâitură fără importanţă. Haviland Tuf opri motoarele şi rămase un moment examinând aparatele şi imaginile de pe ecran. Apoi se întoarse spre ceilalţi.
— Am acostat, îi anunţă el. A venit timpul să facem un plan. Celise Waan îşi desfăcu în grabă centura.
— Vreau să ies de aici, să-i găsesc pe Nevis şi pe căţeaua aia, Rica, să le dau un exemplu bun de ceea ce gândesc! declară ea.
— Un exemplu bun de ceea ce gândiţi reprezintă o contradicţie de termeni, comentă Haviland Tuf. Cred că desfăşurarea evenimentelor propusă de dumneavoastră este extrem de neînţeleaptă. Foştii noştri colegi pot fi consideraţi acum rivalii noştri. Deoarece abia ne-au abandonat morţii, neîndoielnic că nu se vor arăta încântaţi să descopere că trăim şi vor lua imediat măsuri pentru a corecta situaţia.