— Tuf are dreptate, recunoscu Lion.
Se duse apoi de la un ecran la altul, privindu-le fascinat. Nava de germinare străveche îi reaprinsese spiritul şi imaginaţia, îl umpluse de energie.
— Noi sau ei, Celise. E război. Ne vor ucide dacă vor putea, nu te îndoi de asta. Trebuie să fim la fel de nemiloşi! A venit timpul să folosim o tactică înţeleaptă!
— Mă înclin în faţa experienţei marţiale a dumneavoastră, zise Tuf. Ce strategie sugeraţi?
Jefri Lion se trase de barbă.
— Ei bine, să mă gândesc… Care-i situaţia? Îl au pe Anittas. Omul este pe jumătate computer. De îndată ce se va conecta la sistemul de comandă al navei, va fi în stare să determine cât din Arcă funcţionează şi, probabil, să exercite oarecare influenţă asupra ei. Ceea ce este un lucru periculos. S-ar putea să încerce asta chiar acum. Ştim că au ajuns primii pe navă. S-ar putea să fi aflat că am acostat, s-ar putea să nu fi aflat. În acest din urmă caz, am avea avantajul surprizei.
— Iar ei au avantajul că deţin tot armamentul, replică Tuf.
— Nici o problemă, spuse Jefri Lion, frecându-şi mâinile, nerăbdător. Asta-i o navă de război. CIE se specializase în biorăzboi, e adevărat, dar Arca e vas militar — ca atare, sunt convins că echipajul avea arme individuale şi alte chestii de felul ăsta. Trebuie să existe un arsenal. E nevoie doar să-l găsim.
— Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.
— Avantajul nostru — ei bine, n-o să fiu lipsit de modestie — sunt eu, turui mai departe Lion. Ei habar n-au de nimic, cu excepţia lucrurilor pe care le poate descoperi Anittas în calculator. Dar eu am studiat navele anticului Imperiu Federal. Ştiu totul despre ele. Mă rog, tot ce n-a fost uitat sau ţinut secret. Cunosc, oricum, câteva amănunte esenţiale despre structura generală a acestor nave de germinare. Trebuie să găsim mai întâi armurăria. S-ar cuveni să fie în apropiere. Procedura standard era de a plasa armamentul lângă puntea de acostare, pentru echipele care debarcau pe planete. După ce ne vom înarma, va trebui să căutăm… să mă gândesc… da, biblioteca de celule, asta-i esenţial. Navele de germinare aveau biblioteci uriaşe de celule, cu material pentru donare literalmente de pe mii de planete, ţinut într-un câmp de stază. Trebuie să aflăm dacă acele celule sunt încă vii! Dacă s-a prăbuşit câmpul de stază, iar mostrele s-au distrus, ne-am ales doar cu o navă foarte mare. Dar dacă sistemele sunt încă operaţionale, Arca este nepreţuită!
— Cu toate că apreciez importanţa bibliotecii de celule, zise Tuf, mi se pare că prioritatea imediată ar reprezenta-o localizarea punţii de comandă. Făcând presupunerea negarantată, dar deosebit de atractivă, că nici un membru al echipajului Arcei n-a rămas în viaţă după trecerea unui mileniu, înseamnă că suntem singuri pe navă cu inamicii noştri, iar echipa care obţine controlul comenzilor funcţiunilor navei se va bucura de un avantaj formidabil.
— Bună idee, Tuf! exclamă Lion. Foarte bine, să mergem acolo!
— În regulă, spuse Celise Waan. Vreau să ies din capcana asta cu pisici!
Haviland Tuf ridică un deget.
— Un moment, vă rog! Se ridică o problemă. Suntem trei la număr şi posedăm un singur costum spaţial.
— Suntem în interiorul unei nave! declară Celise Waan, cu voce sarcastică. De ce-am avea nevoie de costume?
— Poate că nu avem, recunoscu Tuf. E adevărat că, după cum aţi sugerat, instalaţiile de acostare par a funcţiona ca un sas foarte mare, iar aparatele mele indică faptul că suntem înconjuraţi acum de o atmosferă complet respirabilă, alcătuită din azot şi oxigen, ce-a fost pompată în interior imediat ce s-a finalizat închiderea cupolei.
— Deci, care-i problema, Tuf?
— Probabil că-s exagerat de prudent. Recunosc că sunt oarecum neliniştit. Această Arcă, deşi pare abandonată şi defectă, este totuşi funcţională. Dovadă — molimele care apar regulat pe Hro B’rana sau eficienţa cu care s-a apărat când ne-am apropiat. Nu ştiu încă de ce a fost părăsită nava, nici cum şi-au găsit sfârşitul ultimii oameni din echipaj, dar mi se pare evident că dorinţa lor a fost ca Arca să continue să trăiască. Poate că sfera exterioară de protecţie a fost doar prima din mai multe linii de apărare automată…
— O idee şocantă, mormăi Jefri Lion. Să existe oare capcane?
— De-un fel deosebit. Atmosfera care ne aşteaptă poate fi plină cu viruşi purtători de molime sau boli contagioase biogenetice. Să îndrăznim să riscăm? Eu m-aş simţi mai bine într-un costum ermetic, dar dumneavoastră sunteţi liberi să decideţi altfel.
Celise Waan deveni brusc îngrijorată.
— Trebuie să-mi dai costumul! Avem doar unul şi merit să-l primesc, după ce am fost tratată atât de bestial!
— Nu-i cazul să discutăm în contradictoriu, doamnă. Ne aflăm pe puntea de acostare. Am observat că în jurul nostru se găsesc nouă nave spaţiale, de diferite modele. Una este un aparat de vânătoare hruun, alta o navă comercială rhianeză, două au forme ce nu-mi sunt familiare. Iar cinci sunt navete de acelaşi tip, fără îndoială făcând parte din echipamentul original al Arcei. Experienţa îmi spune că navele cosmice sunt înzestrate, invariabil, cu costume cosmice. Intenţia mea este deci să îmbrac costumul, să ies şi să scotocesc prin navele din vecinătate, până voi găsi costume şi pentru dumneavoastră.
— Nu-mi place ideea! se răsti Celise Waan. Tu o să pleci, iar noi o să rămânem blocaţi aici!
— Vicisitudinile vieţii, comentă Tuf, ne obligă uneori să acceptăm ceea ce nu ne place.
Sasul le făcu probleme. Era o ieşire mică, pentru cazuri de necesitate, cu comenzi manuale. Nu întâmpinaseră nici o rezistenţă în deschiderea uşii exterioare, pe care o trăseseră în urma lor, după ce intraseră. Dar uşa interioară însemnase cu totul altceva.
Atmosfera pătrunsese în încăpere de îndată ce panoul de afară se închisese ermetic. Panoul interior se blocase. Rica Dawnstar încercă prima să deschidă uşa, dar roata imensă din metal refuză să se învârtă, iar clanţa să se clintească.
— DĂ-TE DIN DRUMUL MEU! zise Kaj Nevis, cu vocea transformată într-un croncănit neplăcut de circuitele de comunicaţii neumane din costumul de luptă şi adusă la o intensitate asurzitoare de difuzoarele exterioare.
Trecu pe lângă Rita, provocând un zăngănit puternic al podelei, când călcă pe ea cu tălpile-i imense, ca nişte farfurii. Braţele superioare apucară roata şi o răsuciră. Volanul rezistă un moment, apoi se rupse.
— Bună treabă! râse Rica, în difuzorul ei.
Kaj Nevis tună ceva neinteligibil. Apucă după aceea clanţa şi încercă s-o mişte, dar reuşi s-o rupă şi pe ea.
Anittas se apropie de mecanismul încăpăţânat al broaştei.
— Un set de butoane pentru cod, arătă el. Dacă am tasta codul corect, uşa s-ar deschide automat. Există şi un terminal de calculator. Dacă m-aş conecta la el, poate aş reuşi să găsesc codul în sistem.
— CINE TE OPREŞTE? întrebă Kaj Nevis, în vreme ce vizorul lui sclipea ameninţător.
Anittas îşi ridică braţele, neajutorat. Cu părţile organice ale trupului acoperite de albastrul argintiu al costumului, cu ochii din metal privind prin plasticul transparent, arăta, mai mult ca niciodată, a robot. Kaj Nevis, uriaş pe lângă el, părea un robot mai mare.
— Costumul acesta, zise Anittas, nu-i proiectat ca lumea. Nu mă pot conecta dacă nu-l scot.
— ATUNCI, SCOATE-L!
— Ar fi bine? Nu-s convins.
— Există aer, interveni Rica Dawnstar, arătând spre panoul cu aparate, din apropiere.
— Voi nu vă scoateţi costumele! protestă Anittas. Dacă o să greşesc şi o să deschid uşa exterioară, în locul celei interioare, o să mor înainte de a apuca s-o închid la loc.