Peregrinările lui Tuf [Tuf Voyaging - ro]

Capul uriaş al costumului de luptă se întoarse, cu placa vizorului strălucind, să-l privească pe ciberteh.

— Nu pot face paşi la fel de mari ca tine, se plânse Anittas.

Îl dureau coastele, din cauza efortului de a se ţine după Nevis. Jumătatea lui cibernetică era tare ca metalul şi iute precum circuitele electronice, dar jumătatea lui biologică era doar carne sărmană, rănită, obosită, iar sângele îi curgea încă din tăieturile pe care i le făcuse Nevis în regiunea mijlocului. Se simţea ameţit, încălzit.

— Nu mai e mult, continuă el. Puţin mai departe pe acest coridor, a treia uşă pe stânga. O substaţie importantă. Am simţit-o când m-am conectat. De acolo, o să mă pot conecta la sistemul principal.

„Şi să mă odihnesc”, gândi el. Se simţea incredibil de slăbit, iar biojumătatea îl durea.

— VREAU SĂ APRINZI LUMINILE ASTEA BLESTEMATE! comandă Nevis. IAR DUPĂ ACEEA SĂ Ml-O GĂSEŞTI PE INDIVIDĂ! Al ÎNŢELES?

Anittas dădu din cap, apoi se strădui din răsputeri să-l urmeze. Două pete mici, roşii, ardeau pe obrajii lui, fără ca ochii din metal argintiu să le poată zări. Pentru un moment, vederea îi deveni neclară, se văluri. Auzi un bâzâit puternic în urechi. Se opri.

— CE-AI MAI PĂŢIT? întrebă Nevis.

— Am suferit o oarecare reducere a funcţionabilităţii, răspunse Anittas. Trebuie să ajung la camera calculatorului şi să-mi verific sistemele.

Porni din nou, dar după câteva clipe se împletici, se dezechilibră şi căzu.

Rica Dawnstar era convinsă că scăpase de ei. Fără îndoială, Kaj Nevis era formidabil în maimuţăreala lui de costum din metal, dar făcea un zgomot groaznic. Rica avea ochi de pisică, alt avantaj în profesia ei. Când putea vedea, alerga. Coridoarele complet întunecate le străbătea cât de iute şi de în linişte putea. Arca era o încâlceală de camere şi coridoare. Tânăra îşi căuta drumul prin labirint, cotind mereu, Întorcându-se pe propriile-i urme, ascultând cu atenţie clămpănitul greoi al lui Nevis care devenea tot mai slab, până dispăru cu totul.

Abia când se convinse că era în siguranţă începu Rica Dawnstar să exploreze aglomerarea de încăperi. Existau plăci luminoase, încorporate în pereţi. Unele răspundeau la atingerea mâinii ei, altele nu. Îşi lumină calea, acolo unde reuşi. Prima zonă prin care trecu fusese pentru locuit — camere mici, de dormit, dispuse de-a lungul unor coridoare înguste, fiecare având un pat, o masă, o consolă de calculator, un ecran de comunicaţii. Unele încăperi erau goale, sterilizate. În altele găsi paturile nestrânse, haine aruncate pe podea. Pretutindeni domnea curăţenia, de parcă locatarii s-ar fi mutat cu o noapte înainte. Sau, poate, Arca ţinuse partea aceea a navei închisă ermetic, neatinsă, în rezervă, iar sosirea lor o activase, într-un fel.

Zona următoare nu avusese acelaşi noroc. Aici, camerele erau pline de praf şi resturi, iar într-una găsi un schelet străvechi, o femeie întinsă pe un pat, care se transformase, cu secole în urmă, în resturi fără formă. Ce schimbări putea produce un pic de aer! gândi Rica.

Coridoarele dădeau în alte coridoare, mai largi. Se uită în magazii; în încăperi pline cu echipament sau înţesate cu lăzi goale; în laboratoare albe, imaculate, înşirate la nesfârşit pe ambele părţi ale unui culoar la fel de lat ca bulevardele din Shandicity. Apoi, ajunse la intersecţia cu un coridor şi mai mare. Ezită, nesigură pentru moment, şi îşi scoase arma. „Acesta-i drumul către camera de comandă” — îşi zise ea — „sau, oricum, către ceva important.” Păşi pe calea principală, observând ceva la colţ: nişte forme vagi, înghesuite în nişe mici din perete. Rica se îndreptă, cu grijă, spre ele.

Când se apropie, izbucni în râs şi-şi puse arma în teacă. Siluetele întunecate erau un fel de scutere, nişte vehicule mici, pentru două persoane, cu trei roţi şi pneuri mari, moi, umflate.

Rica scoase unul afară, sări vioaie în şa, făcu contactul. Indicatoarele arătau că rezervorul era plin. Maşinăria avea chiar şi far, care înlătura foarte bine bezna din faţă. Pomi, rânjind, pe coridorul principal. Nu foarte repede, dar ce naiba, cel puţin ajunsese aici!

Jefri Lion îi conduse la o armurărie. Aici fu locul în care Haviland Tuf îl omorî pe Ciupercă.

Lion lumina încăperea cu o lanternă, descriind curbe iuţi, agitate, scoţând exclamaţii la vederea teancurilor de puşti laser, arme cu proiectile, puşti cu ultrasunete şi grenade cu lumină. Celise Waan se plângea că nu era familiarizată cu armele, că nu credea că ar fi fost în stare să ucidă pe cineva. Era savant, nu soldat. Toată chestia asta însemna barbarie!

Haviland Tuf îl ţinea pe Ciupercă în braţe. Motanul cel mare torsese puternic când Tuf ieşise din Cornul abundenţei şi-l luase de jos. Dar nu multă vreme. Acum scotea un sunet jalnic, pe jumătate mieunat, pe jumătate tuse. Când Tuf încercă să-l mângâie, blana moale, cenuşie, se desprinse în mănunchiuri, iar Ciupercă scoase un ţipăt pătrunzător. Tuf văzu că îi creştea ceva în gură: o pânză din fire subţiri ca părul, negre, care ieşeau dintr-o masă întunecată, fungoidă. Ciupercă urlă din nou, mai puternic, şi se zbătu să se elibereze, zgâriind fără folos costumul din metal al lui Tuf. Ochii lui mari, galbeni, erau acoperiţi de o peliculă.

Ceilalţi nu observaseră nimic, minţile lor erau preocupate de probleme mai importante decât motanul care călătorise cu Tuf toată viaţa. Jefri Lion şi Celise Waan se certau. Tuf îl ţinea strâns pe Ciupercă, în ciuda zbaterii acestuia. Îl mângâie pentru ultima oară şi-i vorbi cu blândeţe. Apoi, cu o mişcare rapidă, îi frânse gâtul.

— Nevis a încercat deja să ne ucidă, îi spunea Lion lui Waan. Nu-mi pasă ce calificare ai, trebuie să-ţi faci partea ta din treabă. Nu te aştepta ca eu şi Tuf să cărăm toată povara apărării noastre. Aş vrea să ştiu mai multe despre costumul de luptă pe care-l poartă Nevis, se încruntă el, în spatele vizorului gros, din plastic, al costumului său. Tuf, raza laser străbate armura unquineză? Sau ar avea mai mult efect un proiectil exploziv? Cred că laserul… Tuf?

Bărbatul se întoarse, agitând lanterna, iar umbrele dansară nebuneşte pe pereţii încăperii.

— Tuf, unde eşti? Tuf!

Dar Haviland Tuf dispăruse.

Uşa de ia camera calculatorului refuza să se deschidă. Kaj Nevis dădu cu piciorul în ea. Metalul se îndoi spre centru, iar partea de sus a tăbliei ieşi din uşor. Nevis izbi iar şi iar, piciorul învelit în armură lovind cu o forţă uluitoare metalul mai subţire al uşii. Apoi împinse din drum resturile deformate ale barierei şi intră, ţinându-l pe Anittas în braţele inferioare.

— ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA AFURISIT! bubui el. Anittas gemu.

În staţia secundară se auzea un zumzăit subţire, subsonic, ca un bâzâit al fricii. Luminiţe colorate clipeau ici, colo, ca nişte licurici.

— La circuit, spuse Anittas, făcând o mişcare fără vlagă cu mâna, care putea fi un gest sau un spasm. Conectează-mă la circuit, repetă el.

Părţile lui organice arătau groaznic: pielea, acoperită de un strat de sudoare neagră; stropi de umezeală, lucitori, ca abanosul lichid, îi ţâşneau din fiecare por; din nas i se scurgeau mucozităţi; urechea organică îi sângera. Nu putea sta în picioare sau merge, iar vorbirea părea a i se fi deteriorat în aceeaşi măsură. Lucirea mată, roşie, a vizorului costumului de luptă îi dădea o culoare stacojie, care-l făcea să arate şi mai rău.

— Grăbeşte-te, îi spuse lui Nevis. Circuitul, te rog, conectează-mă la circuit!

— TACI SAU TE ZVÂRL AICI!