Anittas se cutremură, de parcă intensitatea mărită a vocii celuilalt I-ar fi izbit fizic. Kaj Nevis se uită prin cameră, până descoperi instalaţia de interfaţare. Cără cibertehul acolo şi-l aşeză pe un scaun din plastic alb, care părea să reprezinte o continuare a consolei şi instalaţiei de comandă. Anittas gemu.
— TACI! repetă Nevis.
Trase de braţul cibertehului, aproape smulgându-i-l din umăr. Reuşea cu greu să-şi aprecieze puterea în costumul ăla blestemat, iar manipularea fină era dificilă, dar n-avea de gând să-l scoată — fi plăcea costumul, da! Anittas se văită iar. Nevis îl ignoră, desfăcu degetele din oţel albastru ale tehului şi le vârî în interfaţă.
— GATA! zise el şi se dădu înapoi.
Anittas se prăbuşi în faţă, izbindu-se cu capul de metalul şi plasticul consolei. Gâfâia, cu gura deschisă. Din ea se scurgea sânge amestecat cu un lichid dens, negru, uleios. Nevis se încruntă. Îl adusese aici prea târziu? Cibertehul ăsta blestemat avea de gând să crape?
Apoi lumina pâlpâi, iar zumzetul subţire, nebunesc, crescu în intensitate, în timp ce luminiţele colorate se tot stingeau şi se aprindeau. Anittas se conectase.
Rica Dawnstar înainta pe coridorul principal, simţindu-se degajată, în ciuda a tot ce se întâmplase, când bezna din faţa ei deveni o luminozitate incandescentă. Deasupra, panourile se trezeau din somnul îndelung, unul după altul, kilometri în şir, transformând noaptea într-o zi atât de strălucitoare că, pentru moment, o durură ochii.
Uimită, se opri şi urmări valul de lumină întinzându-se spre infinit. Se uită în urmă. Coridorul din care venise rămăsese încă învăluit în întuneric.
Observă ceva ce nu putuse remarca înainte, în beznă. Pe podeaua culoarului se aflau şase linii subţiri, paralele — dungi de ghidaj, din plastic transparent: roşie, albastră, galbenă, verde, argintie, purpurie. Fără îndoială, fiecare conducea undeva. Păcat că nu ştia unde…
În timp ce privea, dâra argintie începu să lucească, din cauza unei lumini interioare. Se întindea în faţa ei ca o panglică subţire de argint, scânteietoare. Simultan, panourile de deasupra se întunecară. Rica se încruntă şi-şi conduse scuterul câţiva metri înainte, ieşind din penumbră şi revenind în lumină. Dar când se opri, lumina se stinse din nou. Panglica argintie de pe podea pâlpâia cu insistenţă.
— În regulă, zise Rica, o să merg pe drumul tău.
Porni scuterul şi înaintă pe coridor, în timp ce luminile se stingeau în urma ei.
— Vine! strigă Celise Waan, când coridorul se lumină. Părea că sărise cel puţin un metru în sus.
Jefri Lion se pregăti să se apere, ameninţător. Ţinea o puşcă laser în mână. Avea un pistol cu săgeţi explozive într-o teacă pe un şold, iar pe celălalt o armă cu ultrasunete. Un tun cu plasmă, uriaş, pentru două persoane, fusese fixat pe spatele lui. Purta o bandulieră cu bombe psihice pe umărul drept, una cu grenade luminoase pe cel stâng şi un vibrocuţit mare la brâu. Lion zâmbea, sub casca lui aurie, simţind cum sângele îi curge iute în vene. Era în stare de orice. Nu se simţise atât de bine de un secol, de când fusese în misiune cu voluntarii de pe Skaeglay, împotriva Îngerilor Negri. La naiba cu toate prostiile ştiinţifice prăfuite! Jefri Lion era un om de acţiune şi se simţea din nou tânăr.
— Stai liniştită, Celise. Nu vine nimeni. Suntem doar noi. S-au aprins luminile, asta-i tot.
Celise Waan nu părea convinsă. Şi ea era înarmată, dar ţâra puşca laser pe podea, întrucât i se părea prea grea. Jefri Lion se îngrozise, încercând să-şi închipuie ce s-ar întâmpla dacă femeia ar arma şi ar arunca o grenadă.
— Uită-te, arătă ea, asta ce-i?
Jefri Lion văzu că podeaua avea încrustată în ea două benzi din plastic colorat. Una neagră, alta portocalie. Cea portocalie sclipea.
— Un fel de ghid computerizat, îşi dădu el cu părerea. Să-l urmăm.
— Nu! se opuse Celise Waan.
— Ascultă, se încruntă Lion, eu sunt comandantul şi trebuie să faci ce-ţi spun. Putem veni de hac oricărei persoane pe care o s-o întâlnim. Hai, mişcă!
— Nu, zise, încăpăţânată, Celise. Sunt obosită. Nu-mi place. Rămân aici.
— Ţi-am dat un ordin, deveni nerăbdător Jefri Lion.
— Aiurea! Nu-mi poţi da ordine! Eu sunt o înţeleaptă, cu grad plin, iar tu doar un cercetător asociat.
— Aici nu suntem în Centru, se enervă Lion. Vii?
— Nu! replică ea, stând în mijlocul coridorului şi încrucişându-şi braţele.
— Foarte bine! Mult noroc!
Jefri Lion îi întoarse spatele şi se luă, singur, după lumina de ghidaj portocalie. În urmă, imobilă, armata lui încăpăţânată şi posacă îl privea cum pleacă.
Haviland Tuf ajunsese într-un loc bizar.
Călătorise prin întuneric fără sfârşit, prin coridoare înguste, cărând trupul fără viaţă al lui Ciupercă, abia gândind, fără vreun plan sau vreo destinaţie anume. În cele din urmă, ieşise dintr-un coridor în ceea ce părea a fi o peşteră întinsă. Pereţii se îndepărtau de el, în toate părţile. II înconjurase bezna goală, iar paşii cizmelor sale produseră ecou, reflectat de zidurile aflate la distanţă. Se auzeau zgomote în întuneric — un bâzâit jos, la limita audibilului, şi un sunet mai puternic, un plescăit de lichid, ca fluxul şi refluxul unui ocean subteran nesfârşit. Haviland Tuf îşi reveni. Se rătăcise pe o navă cosmică antică, numită Arca, era înconjurat de ticăloşi, iar Ciupercă murise de mâna lui…
Merse mai departe. Nu ştia cât. Paşii lui răsunau. Podeaua era plană, goală; părea a continua veşnic. Într-un târziu, nimeri peste ceva, în întuneric. Se mişcase încet, aşa că nu se lovi, dar îl scăpă pe Ciupercă. Pipăi în faţă, încercând să-şi dea seama ce fel de obiect 11 oprise, dar prin stofa mănuşilor simţea doar că dăduse de ceva întins, curbat.
În momentul acela se aprinse lumina.
Haviland Tuf nu avu parte de o explozie de lumină — în locul acela lumina era ceţoasă, mohorâtă, atenuată. Venea de sus, aruncând umbre negre pretutindeni, dând ariei luminate o culoare bizară, verzuie, de parcă ar fi fost acoperită cu un soi de muşchi fosforescent.
Tuf privi în jur. Se afla mai degrabă într-un tunel decât într-o peşteră. Mersese de-a latul lui cel puţin un kilometru, aprecie el. Dar lăţimea nu era nimic în comparaţie cu lungimea. Probabil că tunelul se întindea cât nava, pe axa principală, pentru că, în ambele direcţii, capetele dispăreau în ceaţă. Tavanul părea un giulgiu de umbre verzi, situat mult deasupra, ecoul răsunând în curbele lui abia vizibile. În cavernă existau maşini, o mulţime de maşini — staţii-satelit ale calculatorului, fixate de pereţi, instalaţii bizare de-un fel pe care Tuf nu-l mai văzuse, mese de lucru plane, cu waldo-uri şi micromâini. Dar principala caracteristică a tunelului o constituiau bazinele.
Peste tot, se găseau bazine. Aliniate de-a lungul fiecărui perete, în toate direcţiile, cât vedeai cu ochii, iar câteva atârnau de tavan. Unele imense, cu pereţi bombaţi, transparenţi, suficient de mari cât să încapă în ele Cornul abundenţei. Altele, cu miile, cât o palmă, ridicându-se din podea spre tavan ca nişte faguri din plastic. Calculatoarele şi punctele de lucru păreau pitice, lipsite de importanţă pe lângă ele, nişte amănunte uşor de trecut cu vederea. Apoi, Haviland Tuf descoperi sursa plescăitului pe care-l auzea. Majoritatea bazinelor erau goale, observă el în lumina verzuie, dar câteva — unul ici, altul colo, două dincolo — păreau a fi pline cu fluide colorate, bolborosind sau agitate de mişcarea slabă a siluetelor, doar pe jumătate vizibile, din ele.
Haviland Tuf privi scena din faţa lui mult timp, dimensiunile acesteia făcându-l să se simtă foarte mic. În cele din urmă, se întoarse şi se aplecă să-l ridice pe Ciupercă. În momentul în care îngenunche, văzu de ce se împiedicase în întuneric: de un bazin de dimensiuni medii, cu pereţii transparenţi curbaţi în afară. Plin cu un lichid dens, de-un galben întunecat, străbătut de spirale mişcătoare roşii. Tuf auzi un gâlgâit slab şi simţi o vibraţie uşoară, de parcă în bazin s-ar fi zbătut ceva. Se apropie, privi, apoi îşi trase capul înapoi.