Poate că Arca nu era o epavă, poate că rămăsese cineva la bord. Numai că sistemul pretindea că reprezintă personalul autorizat, al Arcei, cu puncte verzi, iar pe ecran nu se vedea nici un strop de verde.
Alţi vânători de epave? Greu de crezut.
Însemna că Tuf, Lion şi Waan ajunseseră la bord, treaba lor cum. Asta era o chestie mai logică. Într-adevăr, sistemul susţinea că exista o formă de viaţă venită din exterior aflată într-o navă de pe puntea de acostare.
În regulă. Ieşea socoteala. Şase puncte roşii însemnau ea, Nevis, Anittas (cum de supravieţuise molimelor alea blestemate? Sistemul susţinea că arată doar organisme vii), Tuf, Wan şi Lion. Unul dintre ei rămăsese în Cornul abundenţei, iar restul…
Era uşor să-l identifice pe Kaj Nevis. Sistemul arăta sursele de putere ca pe nişte stele galbene, micuţe. Numai un punct roşu era însoţit de o stea galbenă. Acela trebuia să fie Nevis, în costumul lui de luptă.
Dar ce însemna al doilea punct galben, care strălucea atât de puternic, singur, pe un coridor gol de pe puntea şase?
O sursă de energie infernală, dar ce anume? Rica nu înţelegea. Existase un punct roşu lângă ea, dar se depărtase, părea să se ţină după Nevis, apropiindu-se de acesta.
Între timp, apăruseră puncte negre: bio-armele Arcei. Uriaşa axă centrală, care trecea prin cilindrul asimetric, îngustat spre vârf, al navei, era presărată de puncte negre, dar acestea măcar stăteau locului. Altele, care trebuiau să fie fiarele slobozite, se mişcau pe coridoare. Numai că erau mai mult de cinci. Exista un cârd — treizeci sau mai multe organisme mărunte, ce se deplasau în masă, arătând pe ecran ca o pată neagră, informă, din care se desprindea câte unul, din când în când. Un rătăcit ajunsese lângă o luminiţă roşie şi dispăru brusc.
Şi în zona centrală se afla un semn roşu.
Rica solicită o imagine din acel sector, iar pe ecran apăru o secţiune mărită. Lumina roşie se găsea în apropierea unui semn negru ce se mişca — un fel de confruntare. Examină textul de sub imaginea grafică. Semnul negru reprezenta specia # 67-001-00342-10078, tyrannosaurus rex. Un animal masiv, fără îndoială.
Remarcă, plină de interes, că o lumină roşie şi un punct negru se apropiau de Kaj Nevis. Ceva interesant. Se părea că ea avea să lipsească de la petrecere: acolo, jos, se dezlănţuise iadul.
Iar ea se afla sus, sănătoasă, în siguranţă, la comenzi. Rica Dawnstar zâmbi.
Kaj Nevis rătăcea pe un coridor, din ce în ce mai furios, când îl pocni în ceafă o lovitură subită, explozivă. În interiorul căştii, sunetul fusese groaznic. Forţa exploziei îl aruncă înainte şi-l trânti. Se prăbuşi cu faţa în jos, pe podea. Se mişcă prea lent, pentru a amortiza căderea cu braţele.
Dar costumul absorbi o mare parte a impactului, iar Nevis nu păţi nimic. Stând întins, privi iute indicatoarele şi zâmbi crunt: costumul de luptă nu se rupsese, nu se stricase. Se rostogoli într-o parte şi se ridică greoi în picioare.
La douăzeci de metri, la o intersecţie de coridoare, un bărbat în costum verde cu auriu, înarmat de parcă ar fi evadat dintr-un muzeu militar, ţinea un pistol în mâna înmănuşată.
— Ne mai întâlnim noi, canalie! strigă silueta, prin intermediul difuzoarelor exterioare.
— AŞA VA FI, LION! replică Nevis. ÎMI PARE BINE CĂ TE VĂD! VINO AICI, SĂ-ŢI STRÂNG MÂNA!
Şi clănţăni din cleşti. Cel drept era încă pătat de sângele cibertehului. Spera că Jefri Lion observase. Păcat că laserul lui avea o rază redusă de acţiune. Nu conta. O să-l prindă pe Lion, o să-i ia jucăriile şi o să se distreze un pic cu el — poate o să-i smulgă picioarele, o să-i sfâşie costumul şi o să lase aerul ăla blestemat să facă restul.
Kaj Nevis se repezi înainte.
Jefri Lion rămase locului, ridică pistolul cu săgeţi, ochi cu grijă, ţinând arma cu amândouă mâinile, trase.
Săgeata H lovi pe Nevis în piept. Avu loc o explozie zgomotoasă, dar de data asta el fusese pregătit. Urechile îl dureau, dar abia se împletici. O parte din filigranul complicat al armurii se înnegrise, dar asta fusese toată stricăciunea.
— Al PIERDUT, BĂTRÂNE! ÎMI PLACE COSTUMUL ĂSTA! Jefri Lion era tăcut şi metodic. Puse pistolul în teacă, luă puşca laser, o duse la umăr, ochi, trase.
Raza ricoşă din umărul lui Nevis într-un perete şi făcu în acesta o găurică neagră.
— Microînvelis reflectorizant, comentă Jefri Lion, coborând arma.
Nevis parcursese trei sferturi din distanţa dintre ei, cu paşii lui mari, energici. În cele din urmă, Lion păru că-şi dă seama de pericol. Aruncă puşca, se întoarse şi coti după un colţ, făcându-se nevăzut.
Kaj Nevis lungi pasul şi se luă după el.
Haviland Tuf avea răbdare.
Stătea calm, cu mâinile încrucişate pe burtă. Îl durea capul din cauza repetatelor lovituri ale tyrannosaurului în masa sub care se adăpostise. Se străduia să ignore ciocănitul care îndoia metalul de deasupra şi-l făcea să se simtă şi mai inconfortabil, răgetele animalice, excesiva şi melodramatica demonstraţie a foamei carnivorului, care-l făcea pe acesta să se aplece şi să-şi arate dinţii. Tuf se gândea la boabe-umflate rodelyane, în unt-de-miere, încerca să-şi amintească pe care planetă se găsea cea mai tare şi mai gustoasă varietate de bere şi elabora o nouă strategie cu care să-l zdrobească pe Jefri Lion, dacă aveau să se înfrunte vreodată la joc.
Până la urmă, planul lui dădu rezultatele aşteptate.
Reptila dezlănţuită se plictisi şi plecă, frustrată.
Haviland Tuf aşteptă până când afară se făcu linişte completă. Se răsuci neîndemânatic, rămase un moment pe burtă, până-i dispăru amorţeala din picioare, după care se târî înainte şi scoase capul de sub masă.
Lumină slabă, verde. Zumzăit abia auzit, gâlgâit îndepărtat. Nici o mişcare.
Ieşi, foarte atent.
Dinozaurul lovise de mai multe ori, cu coada lui masivă, ceea ce rămăsese din sărmanul trup al lui Ciupercă. Imaginea îi provocă lui Tuf o tristeţe uriaşă, amarnică. Echipamentul de la punctul de lucru fusese făcut ţăndări.
Dar rămăseseră alte puncte de lucru, iar el avea nevoie de o singură celulă.
Haviland Tuf extrase o mostră de ţesut şi se îndreptă greoi spre cea mai apropiată staţie de lucru. De data asta, avu grijă să rămână cu urechile ciulite, să audă, dacă era cazul, paşii dinozaurului.
Celise Waan era încântată. Se descurcase foarte bine. Chestia aia mică, răutăcioasă, ca o pisică, nu avea s-o mai plictisească. Vizorul ei fusese puţin pătat în locul atins de scuipatul animalului, dar, în rest, ieşise minunat din înfruntare. Puse mândră pistolul în teacă şi înaintă pe coridor.
Pata de pe vizor o stânjenea un pic. Se afla lângă ochi şi-i acoperea vederea. O şterse cu dosul palmei, dar reuşi doar s-o întindă. Îi trebuia apă. Foarte bine. Oricum, căuta hrană, iar unde se află mâncare există întotdeauna şi de băut.
Merse pe culoar, coti la un colţ şi se opri brusc.
La un metru, altă făptură blestemată, ca o pisică, se uita cu obrăznicie la ea.
De data asta, Celise Waan acţionă hotărâtă. Apucă pistolul. Avu oarecare probleme să-l ţină, iar prima împuşcătură rată complet creatura dezgustătoare şi distruse uşa unei camere din apropiere. Explozia fu zgomotoasă şi zguduitoare. Pisica sâsâi, se dădu înapoi, scuipă, aşa cum făcuse prima, şi fugi.
Celise Waan fu atinsă de scuipat pe umărul stâng. Încercă să tragă a doua oară, dar viziera murdară o împiedică să ochească.