După aceea, picioarele refuzaseră să se mişte. Acum nici nu le mai simţea. De fapt, nu mai simţea nimic dedesubtul mijlocului, iar paralizia se întindea încet în trup. Putea să mişte braţele, dar o dureau când făcea asta, iar mâinile îi erau grele ca plumbul.
Ţinea obrazul apăsat pe podeaua tare. Încercă să ridice capul şi nu reuşi. Partea superioară a corpului ei se cutremură, străpunsă de-o durere subită.
O fiinţă-pisică se ivi de după colţ, la doi metri de ea. Se opri, privind-o cu ochi mari, îngrozitori. Gura i se deschise, pentru a sâsâi.
Celise Waan încercă să ţipe.
Ţinea încă pistolul în mână. Încet, greoi, îl ridică în dreptul feţei. Fiecare mişcare o tortura. Ochi cât putu mai bine şi trase.
De data asta, săgeata nimeri ţinta.
Fu împroşcată cu bucăţi de pisică. Una, din carne crudă, umedă, dezgustătoare, nimeri pe obrazul ei.
Treaba asta o făcu să se simtă mai bine. Măcar omorâse făptura care o chinuise. Măcar scăpase de ea. Era bolnavă, neajutorată. Poate reuşea să se odihnească… Să aţipească un pic… s-ar simţi mai bine după aceea…
Altă făptură-pisică sări în coridor.
Celise Waan gemu, încercă să se mişte, făcu toate eforturile. Braţele îi deveneau din ce în ce mai grele…
O a doua pisică veni după prima. Celise împinse pistolul cu săgeţi spre obraz, încercă să ochească. Cu asta se ocupa, când apăru a treia pisică. Săgeata se duse aiurea, explodă fără să producă pagube, pe coridor.
Una dintre pisici o scuipă, nimerind-o între ochi.
Durerea fu incredibilă. Dacă ar fi fost în stare să se mişte, şi-ar fi smuls ochii din orbite, s-ar fi tăvălit pe podea, şi-ar fi jupuit pielea. Dar nu putea să se mişte… Ţipă.
În faţa ochilor îi juca o pată hidoasă, colorată, apoi îşi pierdu vederea.
Auzea… simţea. Paşi uşori, iuţi. Paşi de pisică.
Câte erau?
Celise simţi o greutate pe umeri. Apoi alta şi alta… Ceva o înghiontea în piciorul drept, nefolositor. Abia îl simţea deplasându-se.
Apoi auzi zgomotul unui scuipat, iar durerea îi cuprinse obrazul.
Erau în jurul ei, pe capul ei, căţărându-se pe ea. Simţea moliciunea blănurilor lor mângâindu-i mâna. Ceva o muşcă de gât. Ţipă. Muşcăturile continuară, croindu-şi drum tot mai adânc, sfâşiind-o cu dinţi mici, ascuţiţi.
Alt animal o apucă de un deget. Într-un fel, durerea îi dădu putere. Izbi atacatorul şi-şi trase mâna. Când se mişcă, provocă o cacofonie de şuierături în jur, proteste ale fiinţelor-pisici. Le simţi muşcând-o de faţă, de gât, de ochi. Ceva încerca să se strecoare în costumul ei.
Mâna i se mişcă încet, greoaie. Mătură din cale pisicile, fu muşcată, dar insistă. Scotoci la centură, până când o simţi între degete, rotundă şi grea. O desprinse, o trase spre figura ei, o ţinu strâns.
Unde era cuiul pentru armare? Degetul mare căută. Aici. Îl răsuci şi-l apăsă, aşa cum îi spusese Lion.
Cinci, recită ea în tăcere, patru, trei, doi, unu.
În ultima ei clipă, Celise Waan văzu lumina.
Kaj Nevis râse zdravăn, în timp ce privea spectacolul.
Nu ştia ce naiba era fiinţa aia, dar fusese destul de puternică pentru Jefri Lion. Aripile ei se înfăşuraseră peste el când îl atacase, apoi, timp de câteva minute, bărbatul ţipase şi se zbătuse, rostogolindu-se pe podea, cu făptura acoperindu-i capul şi umerii. Arăta ca un om care se lupta cu o umbrelă. Teribil de comic!
După un timp, Lion rămăsese nemişcat, cu picioarele tremurând uşor. Ţipetele încetară. Un sunet de sugere umplu coridorul.
Nevis era amuzat şi încântat, dar consideră că nu trebuia să lase ceva nerezolvat. Făptura se concentrase asupra hrănirii. Nevis înaintă cât de tăcut putu, ceea ce nu însemna foarte tăcut, şi o înhăţă. Când o desprinse de ceea ce rămăsese din Jefri Lion, scoase un pocnet lichid.
Drace, gândi Nevis, făcuse o treabă teribilă! Partea din faţă a căştii lui Lion fusese îndoită spre înăuntru. Făptura avea un fel de cioc-sugătoare din os, care găurise vizorul lui Lion şi-i supsese cea mai mare parte a figurii. Groaznic! Carnea arăta lichefiată, se vedeau oasele prin ea.
Monstrul se zbătea nebuneşte în strânsoarea lui, scoţând un ţipăt ascuţit, respingător, pe jumătate răcnet, pe jumătate văicăreală. Kaj Nevis îl ţinu la distanţă, lăsându-l să dea din aripi, în timp ce-l examina. Îi izbi braţele, fără nici un efect. Îi plăceau ochii: ochi inteligenţi, înspăimântaţi. Făptura putea fi manevrată, gândi el. Îşi imagină ce-ar însemna să aducă în Shandicity, într-o noapte, câteva sute de asemenea fiinţe… Da, monştrii şi-ar găsi prada dorită… iar locuitorii i-ar da orice ar cere — bani, femei, putere, întreaga planetă blestemată, dacă ar dori. Ar fi amuzant să stăpânească nava…
Pentru moment, creatura aceea putea fi o belea.
Kaj Nevis apucă fiecare aripă în câte o mână şi rupse animalul în două. Apoi, zâmbind, se întoarse pe drumul pe care venise.
Haviland Tuf verifică aparatele din nou, ajustă uşor curgerea fluidului. Satisfăcut, îşi încrucişă mâinile pe burtă şi se aşeză lângă bazin. În interiorul acestuia se zbătea şi spumega un lichid roşu, întunecat. Tuf simţi că-l cuprinde ameţeala, privindu-l. Ştia că era un efect secundar al cronourzelii. În bazinul micuţ, pe care-i putea cuprinde în mâinile lui mari, acţionau energii imense, primare, iar timpul însuşi se supunea ordinelor lui. Treaba asta îl umplea de-un sentiment aparte, de teamă şi veneraţie.
Baia nutritivă se subţia treptat, devenind aproape transparentă. Tuf reuşi să zărească în ea o siluetă întunecată care căpăta formă, crescând, crescând vizibil, ontogeneza petrecându-se în faţa ochilor lui. Patru labe, da, le vedea… Şi o coadă. Evident o coadă, decise Tuf.
Se înapoie lângă aparat. Nu trebuia ca fiinţa creată de el să fie vulnerabilă la bolile care-l uciseseră pe Ciupercă. Repetă inoculările făcute tyrannosaurului cu puţin timp înaintea eliberării intempestive a acestuia, care-l luase prin surprindere. Fără îndoială, calea de a administra antiviruşii potriviţi înainte de completarea procesului naşterii. Iar Haviland Tuf începu să facă exact acest lucru.
Arca era aproape curăţată. Rica ridicase bariere ermetice în trei sferturi din navă, iar programul de sterilizare acţiona inexorabil, conform logicii sale automate. Puntea de acostare, zona de reparaţii, camera maşinilor, turnul de control, puntea şi încă alte nouă sectoare aveau acum pe ecran o culoare albastră, curată. Doar imensa axă centrală, coridoarele principale şi zonele laboratoarelor din apropierea lor erau încă întunecate de nuanţa roşcată, corozivă, care însemna o atmosferă plină de boli şi moarte în miliarde de feluri.
Aşa dorise Rica Dawnstar. În sectoarele centrale, interconectate, alt fel de proces se desfăşura, conform unei logici la fel de necruţătoare. Soluţia finală urma să-i asigure doar ei stăpânirea deplină asupra navei de germinare şi a întregii ei ştiinţe, puteri şi bogăţii.
Acum, când mediul era curat, Rica îşi scoase mulţumită casca. Comandase nişte mâncare — o felie albă, grasă, de proteine dintr-o făptură numită animal-de-carne, ţinută de Arcă într-o stază suculentă, timp de un mileniu, pe care o stropi cu un pahar mare, rece, de apă-dulce, cu gust slab de miere milidiană. Se bucură de friptură în timp ce urmărea rapoartele ce se scurgeau pe ecran.