Lucrurile se simplificaseră considerabil. Jefri Lion dispăruse. Păcat, fusese un individ incredibil de naiv, care nu reprezenta un pericol. Şi Celise Waan ieşise din joc. Surprinzător, reuşise să tragă după ea pisoii diabolici. Kaj Nevis îi venise de hac fiarei numite dracula cu glugă.
Rămăseseră doar Nevis, Tuf… şi ea.
Rica rânji.
Tuf nu constituia o problemă. Era ocupat să-şi facă o pisică. Putea să scape uşor de el, într-un fel sau altul. Nu, singurul obstacol adevărat între Rica şi pradă era Kaj Nevis, cu costumul lui de luptă unquinez. Probabil că individul se simţea foarte sigur de sine. Bine. N-avea decât.
Rica Dawnstar termină carnea şi-şi linse degetele. „A venit momentul lecţiei de zoologie”, gândi ea. Solicită rapoarte despre cele trei bio-arme care colindau prin navă. Dacă nici una dintre ele nu putea fi de folos, mai avea treizeci şi nouă în stare de stază, aşteptând să fie eliberate. Putea să aleagă uşor călăul.
Un costum de luptă? Ce avea ea valora cât o sută de costume de luptă.
Când termină de citit precizările zoologice, Rica Dawnstar zâmbea.
Să uite de griji! Singura problemă era să introducă datele corect. Verifică structura de pe ecran şi încercă să-şi închipuie cât de vicleană era mintea lui Nevis.
Nu suficient de vicleană, presupuse Rica.
Coridoarele blestemate continuau la nesfârşit şi păreau a nu duce nicăieri, doar în alte coridoare. Indicatoarele arătau că începuse deja să consume aer din al treilea rezervor. Kaj Nevis îşi dădu seama că trebuia să-i găsească iute pe ceilalţi şi să-i înlăture, ca să poată afla cum funcţiona nava aia blestemată.
Parcurgea un coridor deosebit de lung şi de larg, când deodată se aprinse un fel de fâşie de plastic, inserată în podea.
Nevis se opri, încruntându-se.
Dunga strălucea semnificativ. Ducea drept înainte şi cotea la dreapta, la prima intersecţie.
Nevis făcu un singur pas. Secţiunea fâşiei rămasă în urma lui se stinse.
Era condus undeva. Anittas mormăise ceva despre dirijarea oamenilor de-a lungul navei. Înainte să-i facă o mică tunsoare… Cibertehul trăia încă, bântuind calculatorul Arcei? Se îndoia. Anittas i se păruse foarte mort, iar el avea multă experienţă în omorârea oamenilor. Atunci cine? Dawnstar, bineînţeles. Ea trebuia să fie. Cibertehul spusese că o condusese în camera de comandă.
Unde încerca ea să-l conducă?
Kaj Nevis se gândi un moment. În costumul lui, se simţea invulnerabil. Dar ce rost avea să rişte? Dawnstar era o căţea trădătoare. Putea să-l facă să se rătăcească, să umble până i se termina aerul.
Se întoarse şi plecă decis în direcţia opusă celei arătate de linia seducătoare, argintie.
La prima intersecţie, o dungă verde căpătă viaţă, arătând spre stânga.
Kaj Nevis o luă la dreapta.
Coridorul se termină în faţa a două scări rulante, în spirală. Când Nevis se opri, una dintre ele începu să funcţioneze, urcând. Bărbatul rânji şi coborî pe cea nemişcată.
Coborî trei niveluri. La capăt, scara era strâmtă şi întunecoasă. Ducea în două direcţii. Înainte ca Nevis să se decidă, se auzi un scrâşnet metalic, iar un panou alunecă dintr-un perete şi închise coridorul din dreapta.
Căţeaua i-o făcuse, gândi el furios. Se uită la stânga. Coridorul părea a se lăţi oarecum, dar rămânea întunecat. Ici, colo, se zăreau movile de maşinării vechi. Lui Nevis nu-i plăcu felul în care arătau.
Dacă Dawnstar credea că-l putea dirija spre o capcană închizând nişte uşi, se înşela. Nevis se întoarse spre tunelul închis, din dreapta, ridică piciorul şi izbi. Zgomotul fu asurzitor. Lovi iar şi iar, apoi începu să folosească şi pumnii blindaţi. Avu nevoie de toată puterea suplimentară a exoscheletului, pentru a veni de hac plăcii.
Trecu rânjind peste ceea ce rămăsese din panoul glisant şi pătrunse în coridorul întunecat, îngust, în care încercase Dawnstar să-i interzică intrarea. Sub picioarele lui era metal gol. Aproape că se freca de pereţi cu umerii. Un fel de cale de acces, îşi imagină Nevis. Poate ducea într-un loc important. Trebuia să ducă într-un loc important. Altfel, de ce ar fi încercat mercenara să-l oprească să intre?
Tălpile lui ca nişte farfurii zăngăneau pe podea. Bărbatul continua să înainteze. Coridorul devenise şi mai întunecos, dar Kaj Nevis era decis să meargă mai departe. Într-un loc, culoarul cotea brusc la dreapta, alcătuind o trecătoare prea îngustă pentru costumul lui de luptă. Trebui să se strecoare cu braţele strânse şi cu picioarele pe jumătate răsucite.
Dincolo de cotitură se ivi, deasupra, un pătrat mic, luminos. Nevis se îndreptă spre el. Apoi se opri, brusc. Ce era asta?
Un fel de picătură, de culoare închisă, plutind în aer.
Kaj Nevis se apropie cu grijă.
Picătura întunecată era rotundă şi mică, doar cât pumnul unui bărbat. Nevis se opri la un metru de ea şi o o privi atent. Altă creatură, urâtă ca aceea care-l mâncase pe Jefri Lion, dar mai ciudată. Cafenie, noduroasă, având o suprafaţă ce arăta de parcă ar fi fost făcută din piatră. Părea a fi piatră. Nevis îşi dăduse seama că era o vieţuitoare pentru că avea gură — o deschizătură neagră, umedă, în pielea stâncoasă. Interiorul acesteia era umed, verde, mişcător. Se vedeau dinţi, sau ceva care păreau a fi dinţi, numai că erau metalici. Nevis avu impresia că zărise trei şiruri, pe jumătate acoperiţi de carnea verde, ca din cauciuc, care pulsa încet, continuu.
Bizareria consta în faptul că făptura stătea incredibil de nemişcată. La început, Nevis crezu că plutea în aer. Dar, când se apropie mai mult, realiză că se înşelase. Atârna în centrul unei pânze inimaginabil de fine, cu fire atât de subţiri că erau aproape invizibile. De fapt, capetele lor erau invizibile. Nevis vedea doar părţile mai groase, de lângă centrul în care pulsa creatura, dar ţesătura părea a fi mai subţire pe măsură ce se întindea şi nu-ţi puteai da seama dacă era prinsă de zid, podea sau tavan, oricât de atent te-ai fi uitat.
Un păianjen, deci. Unul straniu. Înfăţişarea pietroasă îl făcuse pe Nevis să creadă că era vorba de o formă de viată bazată pe siliciu.
Auzise de aşa ceva. Un lucru deosebit de rar. Deci, un fel de păianjen din siliciu. Mare scofală!
Kaj Nevis se apropie mai mult. Fir-ar să fie! Pânza, sau ceea ce crezuse că-i pânză… ei bine, chestia aia afurisită nu stătea pe o pânză, făcea parte din pânză! Firele fine, subţiri, lucioase, creşteau din trupul ei. Abia putea zări punctele de sutură. Şi erau mai multe decât crezuse — sute, poate mii, majoritatea prea subţiri pentru a fi observate, de la orice distanţă. Doar dacă le priveai din unghiul potrivit vedeai lumina reflectându-se în ele, într-o culoare ştearsă, argintie.
Nevis făcu un pas înapoi, simţindu-se nesigur, fără să ştie prea bine de ce, în ciuda protecţiei oferite de armura lui. În spatele păianjenului din siliciu se vedea strălucirea luminii de la capătul coridorului. Acolo trebuia să fie ceva important, de aceea încercase Rica Dawnstar să-l oprească.
„Asta era”, gândi el, satisfăcut. Probabil că acolo se afla blestemata cameră de comandă, iar înăuntru tremura Rica. Păianjenul stupid reprezenta ultima ei linie de apărare. Îi dădea fiori, dar ce naiba i-ar fi putut face?
Kaj Nevis manevră braţele cu cleşti şi-l întinse pe cel drept, să apuce lighioana.
Lamele de metal zimţate, strălucitoare, pătate de sânge, se închiseră peste cel mai apropiat fir vizibil, încet, cu uşurinţă. Cioburi strălucitoare, zimţate, pătate cu sânge, din metal unquian, zăngăniră pe podea.