Tolly Mune se aşteptase la aşa ceva. Îl avertizase pe Creg, iar acesta îi acordase o oarecare autoritate bugetară limitată. Reuşi să se încrunte.
— Cât vrei, Tuf?
— Mi-a apărut în minte suma de zece milioane de standarzi. Fiind o cifră rotundă, poate fi scăzută din factura mea foarte uşor, fără a constitui o problemă dificilă de aritmetică.
— Al naibii de mult! Poate aş reuşi să conving Înaltul Consiliu să-ţi scadă, să zicem, două milioane, dar nu mai mult.
— Să cedăm fiecare şi să ne înţelegem la nouă milioane, zise Tuf, scărpinându-l cu degetele-i lungi pe Dax în spatele unei urechi micuţe; pisoiul îşi întoarse, tăcut, ochii aurii spre Tolly Mune.
— Nouă nu-i un compromis între zece şi doi!
— Sunt mai bun în calitate de inginer ecolog decât ca matematician. Poate opt?
— Patru. Nu mai mult! Cregor o să mă facă zob!
Tuf se uită la ea fără să clipească şi nu spuse nimic. Figura lui era calmă, rigidă, impasibilă.
— Patru şi jumătate, zise ea sub greutatea acelei priviri; îl simţi pe Dax uitându-se la ea şi, brusc, se întrebă dacă pisica afurisită îi citea gândurile. Fir-ar să fie, ticălosul ăsta negru ştie cât de mult sunt autorizată să-ţi plătesc, nu?
— O idee interesantă. Şapte milioane ar fi acceptabil. Sunt într-o dispoziţie generoasă.
— Cinci şi jumătate! se răsti ea. Eşti de acord? Dax începu să toarcă liniştit.
— În felul acesta, rămân cu o datorie netă de unsprezece milioane de standarzi, care trebuie plătită în cinci ani, răspunse Tuf. De acord, comandant de port Mune, dar cu o prevedere adiţională.
— Care? întrebă femeia, bănuitoare.
— Voi prezenta soluţia mea primului consilier Blaxon şi dumneavoastră, într-o conferinţă publică, difuzată în direct de toate reţelele video, pe tot S’uthlam-ul.
— Incredibil! hohoti Tolly Mune. Creg n-o să fie de acord. Poţi să uiţi ideea asta.
Haviland Tuf îl mângâie pe Dax şi nu spuse nimic.
— Tuf, nu înţelegi ce dificultăţi există! Situaţia e prea instabilă. Trebuie să renunţi.
Tăcerea continuă.
— Ce dracu’! înjură ea. Scrie ce vrei să zici şi o să citim. Dacă nu ai de gând să declari nimic care ar putea să ne facă probleme, presupun că vom fi de acord.
— Prefer ca remarcile mele să fie spontane.
— Putem să înregistrăm conferinţa şi s-o difuzăm după ce-o prelucrăm.
Haviland Tuf tăcu din nou, iar Dax se uită la ea fără să clipească. Tolly Mune privi în ochii aceia aurii, care ştiau, şi oftă.
— Ai câştigat. Cregor o să fie furios, dar eu sunt eroina amărâtă, iar tu cuceritorul care s-a întors. Presupun că o să-l fac să înghită chestia asta. Dar de ce vrei un asemenea lucru, Tuf?
— O toană. Mă apucă des. Probabil că doresc să savurez momentul în lumina publicităţii, să mă bucur de rolul meu de salvator. Poate vreau să arăt miliardelor de s’uthlamezi că n-am avut niciodată mustaţă.
— Mai degrabă cred în spiriduşi şi stafii! Tuf, există motive pentru care mărimea populaţiei şi gravitatea crizei alimentare sunt ţinute secrete. Motive politice. Nu vrei să deschizi cutia asta cu viermi, nu?
— O idee interesantă, zise Tuf, clipind, cu o figură inexpresivă, necomunicativă. Dax torcea.
— Cu toate că nu-s obişnuit a vorbi în public, nici în lumina nemiloasă a publicităţii, începu Haviland Tuf, m-am simţit obligat faţă de mine însumi să vin în faţa dumneavoastră şi să explic anumite lucruri.
Stătea în faţa unui teleecran de patru metri pătraţi, în cea mai mare sală din Casa Păianjenului — care avea o capacitate de o mie de locuri. Încăperea era plină. În faţă, pe primele douăzeci de rânduri, înghesuiţi unii în alţii, stăteau reporterii de la ştiri, camerele lor miniaturizate din centrul frunţii înregistrând de zor scena. În spate, curioşi dornici să-l vadă — păienjenei de toate vârstele, sexele şi profesiunile, de la cibertehi şi birocraţi la eroticişti şi poeţi, viermi-de-sol bogaţi, care veniseră cu ascensorul să nu piardă spectacolul, muşte din sisteme solare îndepărtate ce se aflau în trecere prin pânză. Pe estradă, alături de Tuf, se aflau comandanta de port Tolly Mune şi primul consilier Cregor Blaxon. Zâmbetul lui Blaxon părea silit. Probabil că-şi amintea cum înregistraseră reporterii momentul lung, neplăcut, în care Tuf se uitase la mâna lui întinsă. Poate tot din acelaşi motiv arăta stânjenită Tolly Mune.
Iar Haviland Tuf arăta impresionant. Era mai înalt decât orice bărbat sau femeie din sală; pardesiul lui cenuşiu, din vinilin, mătura podeaua, iar pe capela verde, cu cozoroc, avea sigla CIE.
— În primul rând, permiteţi-mi să subliniez că n-am avut mustaţă — această declaraţie provocă un râs general. Nici mult stimata comandantă de port nu s-a unit cu mine în contact sexual, conform videospectaco-lului, deşi n-am motive să mă îndoiesc că dânsa este o practicantă pricepută a artelor erotice, ale cărei favoruri ar fi extrem de apreciate de orice persoană căreia îi plac asemenea feluri de distracţii.
Hoarda de ziarişti se întoarse, ca o fiară zgomotoasă cu o sută de capete, şi-şi aţinti al treilea ochi spre Tolly Mune. Comandanta de port se cufundase în scaun şi-şi freca tâmplele cu mâna. Oftatul ei se auzi până în al patrulea rând.
— Aceste fărâmituri de informaţii sunt minore prin natura lor şi au fost expuse doar în interesul veridicităţii. Motivul major pentru care am insistat asupra lor e mai mult profesional decât personal. N-am nici o îndoială că oricine a urmărit ştirile e conştient de fenomenul pe care Înaltul Consiliu l-a numit „Înflorirea produsă de Tuf”.
Cregor Blaxon zâmbi şi dădu din cap.
— Presupun, totuşi, că nu cunoaşteţi iminenţa a ceea ce mi-aş permite să numesc Veştejirea S’uthlam-uiui.
Zâmbetul primului consilier se veşteji şi el, iar Tolly Mune tresări. Reporterii se răsuciră, în masă, către Tuf.
— Sunteţi, într-adevăr, norocoşi că sunt un om care-şi onorează datoriile şi obligaţiile, din moment ce reîntoarcerea mea în S’uthlam mi-a permis să intervin încă o dată în sprijinul dumneavoastră. Iar fără ajutorul pe care sunt gata să vi-l acord, planeta dumneavoastră va trebui să înfrunte flămânzirea într-un termen scurt, de optsprezece ani standard.
Urmă un moment de tăcere uluită. Apoi, în fundul sălii începu o încăierare. Mai mulţi oameni fură daţi afară cu forţa. Tuf nu acordă nici o atenţie incidentului.
— După programul de inginerie ecologică pe care l-am iniţiat în timpul ultimei mele vizite a avut loc o creştere spectaculoasă a rezervelor dumneavoastră de hrană, prin mijloace relativ convenţionale, adică prin introducerea de noi specii de plante şi animale, proiectate să maximizeze productivitatea agriculturii dumneavoastră, fără a altera în mod serios ecologia planetei. Fără îndoială, sunt posibile şi alte eforturi în această privinţă, dar mă tem că momentul revenirii la ce-a fost a trecut de mult, iar un asemenea plan nu va sluji la nimic. Ca urmare, de data asta am acceptat drept fundamentală necesitatea de a face schimbări radicale în ecosistemul dumneavoastră şi în lanţul de hrană. Unii dintre dumneavoastră vor considera sugestiile mele neplăcute. Vă asigur că alte opţiuni pe care trebuie să le înfruntaţi — adică foamete, boli, războaie — sunt mult mai dezagreabile. Alegerea, bineînţeles, rămâne a dumneavoastră, nu visez s-o fac eu.