Camera îngheţase, ca o cameră de păstrare crionică, şi fusese cuprinsă de-o tăcere de moarte, în afară de zbârnâitul mulţimii de ochi suplimentari. Haviland Tuf ridică un deget.
— Primul! zise el, iar în spatele lui o imagine umplu ecranul, transmisă direct de pe calculatorul Arcei — imaginea unei monstruozităţi umflate, mare cât un deal, cu piele unsuroasă, sclipitoare, iar trupul lucind ca o gelatină roz, opacă. Animalul-de-carne. O parte importantă a terenului agricol este dedicată creşterii turmelor de animale, de diferite soiuri, pentru carnea ce face deliciul unei minorităţi reduse, bogate, de pe S’uthlam, care-şi poate permite un asemenea lux şi preferă să mănânce animale gătite. Extrem de ineficient. Aceste animale consumă mai multe calorii decât produc după ucidere şi, fiind produsul evoluţiei naturale, o mare parte din masa trupului lor este necomestibilă. De aceea, sugerez să eliminaţi imediat acele specii din ecosistemul planetei dumneavoastră. Animalul-de-carne, după cum arată numele lui, este unul dintre cele mai notabile triumfuri ale ingineriei genetice. Cu excepţia unui mic nucleu, aceste creaturi sunt alcătuite din mase de celule ce se reproduc veşnic, fără porţiuni ale trupului irosite pentru lucruri neesenţiale, precum organe de simţ, nervi sau membre. Dacă am vrea să folosim o metaforă, l-am putea asemăna cu un cancer gigantic comestibil. Carnea animalului conţine toţi nutrienţii umani de bază şi e bogată în proteine, vitamine şi minerale. Un animal-de-carne adult, crescut în subsolul unui turn de apartamente de pe S’uthlam, va produce tot atâta carne comestibilă într-un an standard cât două turme actuale de-ale dumneavoastră, iar păşunile necesare acum pentru hrănirea acestor turme vor fi disponibilizate pentru culturi agricole.
— Ce gust are chestia asta afurisită? strigă cineva din fundul sălii. Capul lui Haviland Tuf se mişcă uşor, iar el se uită direct spre vorbitor.
— Întrucât eu nu sunt mâncător de carne de animal, nu pot răspunde pe baza unei experienţe personale. Îmi imaginez, însă, că pentru cineva înfometat gustul va părea foarte bun. — După aceea, ridică mâna, cu palma în afară. — Să continuăm.
Imaginea din spatele lui se schimbă — ecranul arătă o câmpie netedă, nesfârşită, sub doi sori, plină, de la un capăt la celălalt al orizontului, cu plante — nişte chestii urâte, înalte cât Tuf, cu tulpinile şi frunzele de-un negru uleios, cu vârfurile îndoite sub greutatea unor păstăi dolofane, albicioase, din care picura un fluid gros, deschis la culoare.
— Acestea sunt numite, din motive necunoscute mie, păstăi-tricotate. Cu cinci ani în urmă, v-am dat omnigrăunţe, a căror producţie calorică pe metru pătrat e spectaculos mai mare decât cea a nanogrâului, neoierbii sau a altor cereale pe care le foloseaţi până atunci. Am remarcat că aţi cultivat omnigrăunţele în mod extensiv şi aţi obţinut beneficiile scontate. Dar am observat că aţi continuat să semănaţi nanogrâu, neoiarbă, păstăi-aromate, mirosici şi numeroase alte tipuri de fructe şi legume, fără îndoială de dragul varietăţii şi plăcerii culinare. Acest lucru trebuie să înceteze. Varietatea culinară este un lux pe care s’uthlamezii nu şi-l pot permite. Cuvântul de ordine trebuie să fie eficienta calorică. Fiecare metru pătrat de teren agricol de pe S’uthlam şi de pe asteroizii numiţi Cămări trebuie folosit imediat pentru păstăile-tricotate.
— Ce-i lichidul ăla vâscos care se scurge? întrebă cineva.
— Chestia asta e fruct sau legumă? vru să ştie un reporter.
— Poţi face pâine din ea? se interesă altul.
— Păstăile-tricotate, răspunse Tuf, nu sunt comestibile.
Un vuiet subit cuprinse încăperea, în timp ce o sută de persoane strigau, dădeau din mâini, puneau întrebări şi ţineau discursuri. Haviland Tuf aşteptă până se făcu tăcere.
— În fiecare an, după cum poate confirma primul consilier, dacă are amabilitatea, terenurile dumneavoastră agricole produc o parte în continuă scădere din necesarul de calorii al populaţiei s’uthlameze ce se extinde, diferenţa fiind obţinută prin producţia crescândă a fabricilor de hrană, în care petrochimicalele sunt prelucrate pentru a fi transformate în pişcoturi nutritive, paste şi alte lucruri sintetice comestibile. Din nefericire, petrolul este o resursă neregenerabilă, aşa că veţi rămâne fără el. Procesul poate fi întârziat, dar, în cele din urmă, va fi inexorabil. Fără îndoială, veţi importa de pe alte planete, dar comerţul interstelar nu vă poate aduce prea mult. Cu cinci ani în urmă, am introdus în mările dumneavoastră un plancton dintr-o varietate numită eşarfă neptuniană, ale cărui colonii acoperă acum plajele şi plutesc pe valurile de deasupra platformelor continentale. După ce va muri şi va putrezi, eşarfa neptuniană poate servi ca substitut pentru petrochimicale în fabricile de hrană. Păstăile-tricotate pot fi considerate un analog neacvatic al eşarfei neptuniene. Păstăile produc un fluid care are anumite similarităţi biochimice cu ţiţeiul — suficient de asemănătoare pentru ca fabricile de hrană, după o readaptare minimală, uşor de efectuat pe o planetă cu indubitabila dumneavoastră experienţă tehnică, să-l poată folosi eficient pentru a-l transforma în mâncare. Dar trebuie să atrag atenţia că nu puteţi planta păstăile ici, colo, ca un supliment al culturilor actuale. Pentru un beneficiu maxim, trebuie să fie plantate pretutindeni, înlocuindu-se complet omnigrăunţele, neoiarbă şi altă floră pe care obişnuiaţi s-o folosiţi pentru alimentaţie.
O femeie zveltă, din fundul sălii, se urcă pe scaun pentru a fi văzută din mulţime.
— Tuf, cine eşti tu, ca să ne spui că trebuie să renunţăm la mâncarea adevărată? ţipă ea, furioasă.
— Eu, doamnă? Sunt doar un umil inginer ecolog, angajat în practicarea profesiunii sale. Nu eu trebuie să iau decizii pentru dumneavoastră. Sarcina mea, atât de vizibil nerecunoscută, constă în a vă prezenta fapte şi a vă sugera anumite remedii posibile, care ar putea fi eficiente, chiar dacă-s neplăcute. Dar, în final, guvernul şi populaţia S’uthlam-ului vor hotărî ce cale vor urma.
Auditoriul se agită din nou. Tuf ridică un deget.
— Linişte, vă rog! Voi încheia curând prezentarea mea. Imaginea de pe teleecran se schimbă din nou.
— Anumite specii şi strategii ecologice introduse cu cinci ani în urmă, când am fost prima oară angajat de S’uthlam, pot şi trebuie să fie folosite în continuare. Fermele de ciuperci şi mucegaiuri din subsolul oraşelor pot fi menţinute şi extinse. Pot să vă arăt noi varietăţi de mucegaiuri. Există posibilităţi mai eficiente pentru cultivarea mărilor, metode care includ utilizarea fundului oceanelor, ca şi suprafaţa apelor. Creşterea eşarfei neptuniene poate fi stimulată şi încurajată, până va acoperi fiecare metru pătrat de oglindă a apelor sărate. Ovăzul-de-zăpadă şi tuberculii-de-tunel pe care le aveţi rămân speciile alimentare optime pentru regiunile arctice îngheţate. Deşerturile au fost făcute să înflorească, mlaştinile — asanate şi făcute productive. Tot ce se putea face solului sau mării s-a făcut. Rămâne doar aerul. De aceea, propun introducerea unui ecosistem complet, viu, în atmosfera superioară. Vedeţi în spatele meu, pe ecran, ultima verigă din acest lanţ nou al hranei, pe care propun să-l făuresc pentru dumneavoastră. Această creatură imensă, de culoare întunecată, cu aripi negre, triunghiulare, este un plutitor-pe-vânt claremontinez, numit şi ororo, un analog îndepărtat al unor specii mai bine cunoscute, precum zâna neagră din Kavalaanul Superior sau manta-cu-coadă-biciuitoare de pe Hemador. Un animal de pradă din atmosfera superioară, planor şi vânător, născut în înalturi, creatură a vântului, care trăieşte şi moare în zbor, fără să atingă vreodată solul sau marea. Într-adevăr, o dată asolizat, un plutitor-pe-vânt piere curând, pentru că-i este imposibil să ajungă iarăşi în înalturi. Pe Claremont, specia este mică şi uşoară, iar despre carnea ei se spune că-i tare, ca tăbăcită. Mănâncă orice pasăre ce are ghinionul să se aventureze la altitudinea unde vânează, precum şi diferite microorganisme şi mucegaiuri aeriene, ca şi ciuperci purtate de vânt, pe care-mi propun să le introduc în atmosfera superioară. Am produs pentru S’uthlam un plutitor-pe-vânt modificat genetic, cu o deschidere a aripilor de vreo douăzeci de metri, cu capacitatea de a coborî până aproape de nivelul copacilor, cu masa trupului de vreo şase ori mai mare decât cea a originalului. Un sac mic cu hidrogen, situat în spatele organelor de simţ, va permite animalului să zboare în ciuda greutăţii mai mari. Cu aerocarele şi avioanele dumneavoastră, nu veţi avea nici o dificultate să vânaţi şi să ucideţi plutitorii-pe-vânt. Veţi descoperi că sunt o excelentă sursă de proteine. Dintr-o onestitate deplină, trebuie să adaug că aceste modificări ecologice nu vor fi gratuite. Microorganismele, ciupercile şi mucegaiurile se vor reproduce foarte repede pe cerul dumneavoastră, neavând duşmani naturali. Etajele superioare ale turnurilor rezidenţiale mai înalte vor fi acoperite de mucegai şi ciuperci, aşa că va fi nevoie de curăţenie suplimentară. Multe din păsările băştinaşe de pe S’uthlam şi acele specii pe care le-aţi adus de pe planete precum Tara sau Vechiul Pământ vor pieri, înlăturate de acest nou ecosistem aerian. În cele din urmă, cerul însuşi se va întuneca, veţi primi mult mai puţină lumină solară, iar climatul va suferi o schimbare permanentă. Însă n-am extrapolat aceste evenimente pentru mai mult de trei sute de ani. Din moment ce vă aşteaptă dezastrul într-un timp mult mai scurt — dacă nu se face nimic — continuu să recomand cursul evenimentelor pe care l-am expus.