— Încă o dată abandonată de iubitul meu legat de stele, zise înciudată Tolly Mune. Poate reuşesc să scot ceva din asta…
Tuf se uită la Dax.
— Uşurinţă condimentată cu amărăciune, comentă el, apoi se uită iar la cotoi şi clipi. Cred că am adus un mare serviciu S’uthlam-ului. Regret orice neplăcere personală provocată de metodele mele. Nu aceasta mi-a fost intenţia. Permiteţi-mi să fac unele mici remedieri.
Femeia se uită cu duritate la el.
— Cum ai să faci asta, Tuf?
— Un cadou mărunt. Nu m-am putut împiedica să nu remarc, pe când eraţi la bordul Arcei, afecţiunea cu care aţi tratat pisoii. Şi nici faptul că aceasta a fost reciprocă. Aş dori să vă dăruiesc două dintre pisicile mele, ca dovadă a stimei ce v-o port.
— Sperând că aceste adevărate terori vor izgoni oamenii siguranţei care vor veni să mă aresteze? mârâi Tolly Mune. Nu, Tuf. Apreciez oferta, mă tentează cu adevărat, dar paraziţii sunt ilegali în pânză, ţii minte? Nu-i pot lua.
— În calitate de comandant de port, aveţi autoritatea să schimbaţi regulamentul respectiv.
— Oh, da! Ar fi grozav! Anti-viaţă şi coruptă! Aş deveni teribil de populară!
— Sarcasm, îl informă Tuf pe Dax.
— Si ce-o să se întâmple cu ele după ce voi fi schimbată din funcţie?
— Am încredere în abilitatea dumneavoastră de a supravieţui acestei furtuni politice, aşa cum aţi ocolit-o pe cea de dinainte.
— Drăguţ din partea ta, râse ea răguşit. Dar n-o să meargă.
Haviland Tuf rămase tăcut, cu figura-i golită de orice expresie. În cele din urmă, ridică un deget.
— Am imaginat o soluţie. Pe lângă cei doi pisoi, vă voi dărui o navă. După cum ştiţi, am o supraabundenţă de nave. Puteţi păstra pisicile acolo, la bordul ei, adică, din punct de vedere tehnic, în afara jurisdicţiei Portului S’uthlam. Vă voi lăsa şi hrană suficientă pentru cinci ani, ca să nu se poată spune că daţi aşa-zişilor paraziţi caloriile de care au nevoie fiinţele umane flămânde. Pentru a vă susţine în viitor imaginea publică veştejită, puteţi anunţa la ştiri că aceste două feline sunt ostatici care garantează că-mi voi ţine promisiunea de a reveni pe S’uthlam, peste cinci ani.
Tolly Mune lăsă să i se întindă pe figura-i urâtă un zâmbet chinuit.
— S-ar putea să meargă, fir-ar să fie! Îmi vine greu să rezist! Şi o navă, ai zis?
— Într-adevăr.
— Eşti prea convingător, rânji ea. În regulă. Ce pisici?
— Îndoială şi Ingratitudine.
— Sunt convinsă că aici se ascunde o aluzie, dar nu-mi pasă. Şi hrană pentru cinci ani?
— Suficientă până în ziua când, peste cinci ani, mă voi reîntoarce să plătesc restul facturii.
Tolly Mune se uită la el — figura lungă, albă, calmă, mâinile albe încrucişate pe burta umflată, capela cu cozoroc pe capul chei, pisoiul negru în poală. Se uită la el îndelung, insistent, apoi, fără un motiv pe care să-l ştie, mâna îi tremură un pic, iar berea curse din paharul deschis pe mâneca ei. Simţi umezeala rece pătrunzând în bluză, scurgându-se spre încheietura mâinii.
— Oh, ce bucurie! zise ea. Tuf şi iarăşi Tuf! Abia aştept!
5. O FIARĂ PENTRU NORN
Când îl găsi bărbatul slăbănog, Haviland Tuf bea singur, în colţul cel mai întunecos al berăriei din Tamber. Îşi ţinea coatele pe masă, iar creştetul capului său chel aproape atingea grinda joasă, din lemn, de deasupra. Patru halbe goale stăteau în faţa lui, cu interiorul mânjit de inele de spumă, în timp ce o a cincea, pe jumătate plină, era ţinută în mâinile lui uriaşe, albe.
Dacă Tuf îşi dăduse seama de privirile curioase pe care le îndreptau ceilalţi, din când în când, spre el, nu arătase prin nimic.
Îşi sorbea berea metodic, cu figura inexpresivă. Părea bizar şi solitar aşa cum bea de unul singur, în separeu…
Dar nu era chiar singur. Pe masă, în faţa lui, stătea Dax, un ghem de blană neagră. Din când în când, Tuf punea halba jos şi-şi mângâia alene însoţitorul tăcut. Dax nu se clintea din poziţia lui confortabilă dintre halbele goale. Motanul era la fel de mare, în comparaţie cu alte pisici, pe cât era Haviland Tuf faţă de alţi oameni.
Când bărbatul slăbănog veni spre separeul lui Tuf, acesta nu zise nimic. Se uită la el, clipi şi aşteptă să spună ce voia.
— Eşti Haviland Tuf, vânzătorul de animale, afirmă bărbatul cel slab. Într-adevăr, individul era un bărbat dureros de slab. Veşmintele lui, din piele neagră şi blană cenuşie, atârnau pe el, încreţindu-se ici, colo. Dar se vedea că-i un personaj de oarecare importanţă, din moment ce purta pe frunte, sub claia de păr negru, o coroniţă îngustă din alamă. Iar degetele îi erau împodobite de o mulţime de inele. Tuf îl scărpină pe Dax în spatele unei urechi negre.
— Nu-i suficient că solitudinea noastră a fost încălcată, îi spuse el pisicii, vocea sa de bas profund fiind doar un pic modulată. N-a fost suficient că mâhnirea noastră a fost violată. Se pare că trebuie să suportăm calomnii şi insulte. Domnule, se adresă el bărbatului slăbănog, sunt cu adevărat Haviland Tuf şi poate că s-ar putea spune că, într-un fel, fac negoţ cu animale. Dar poate că nu mă consider vânzător de animale. Poate mă consider inginer ecolog.
Slăbănogul dădu din mână, iritat, şi se aşeză neinvitat pe banca din faţa lui Tuf.
— Am auzit că ai o veche navă de germinare a CIE. Asta nu te face inginer ecolog, Tuf. Au murit cu toţii, de veacuri. Dar dacă preferi să ţi se spună inginer ecolog, foarte bine. Am nevoie de serviciile tale. Vreau să cumpăr un monstru, o fiară mare, fioroasă.
— Aha, se adresă Tuf din nou pisicii, străinul care s-a aşezat nepoftit la masa mea vrea să cumpere un monstru! Cu regret vă informez că solicitarea dumneavoastră e zadarnică. Monştrii sunt făpturi mitologice, domnule, precum stafiile, vârcolacii şi birocraţii competenţi. Mai mult, în acest moment nu mă ocup de vânzarea de animale, nici de alte aspecte ale profesiei mele. Consum această excelentă bere tamberkineză şi jelesc.
— Jeleşti? se interesă slăbănogul. Pe cine? Nu părea că are chef să plece.
— Jelesc o pisică, îi răspunse Haviland Tuf. Se numea Distrugere şi mi-a fost tovarăşă ani îndelungaţi, domnule. A murit pe o planetă numită Alyssar, pe care am avut nenorocul s-o vizitez. De mâna unui prinţişor barbar de acolo, un tip deosebit de respingător.
Se uită la coroniţa slăbănogului.
— Nu cumva sunteţi şi dumneavoastră un prinţişor barbar?
— Bineînţeles că nu.
— Norocul dumneavoastră.
— Îmi pare rău de pisica ta, Tuf. Îţi înţeleg simţămintele, da, da, am trecut prin aşa ceva şi eu, de o mie de ori.
— De o mie de ori, repetă sec Tuf. Ar trebui să aveţi în vedere eforturi mai serioase pentru îngrijirea animalelor dumneavoastră.
Slăbănogul ridică din umeri.
— Animalele mor. N-ai ce să faci. Colţi, gheare şi toate celelalte, da, da… ăsta-i destinul lor. A trebuit să mă obişnuiesc să le văd ucise pe cele mai bune, chiar în faţa ochilor mei. Despre asta am venit să vorbesc cu tine, Tuf.
— Într-adevăr?
— Mă numesc Herold Norn şi sunt maestru principal pentru animale al casei mele, una dintre Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica.
— Lyronica. Numele nu mi-e complet necunoscut. O planetă mică, puţin colonizată, cu oarecare înclinaţii sălbatice, dacă ţin bine minte. Poate asta explică transgresiunea manierelor civilizate…