— Sălbatice? zise Norn. Pălăvrăgeli tamberkineze, Tuf! Fermieri afurisiţi! Lyronica este bijuteria sectorului. Ai auzit de arenele noastre pentru animale?
Haviland Tuf îl scărpină încă o dată pe Dax după ureche, un scărpinat ciudat, ritmic, iar motanul se descolăci, căscă şi-l privi pe slăbănog cu ochi mari, aurii, strălucitori. Toarse încet.
— Mici pepite de informaţii mi-au căzut în urechi, în timpul peregrinărilor mele. Poate veţi binevoi să vă dezvoltaţi propunerea, Herold Norn, astfel încât eu şi Dax s-o putem analiza.
Herold Norn îşi frecă mâinile şi dădu din cap.
— Dax? Sigur. Un animal frumos, deşi eu personal nu-s atras de animalele care nu pot lupta. Am spus întotdeauna că adevărata frumuseţe constă în puterea de a ucide.
— O atitudine idiosincratică, declară Tuf.
— Nu, nu, îl contrazise Norn. Deloc. Sper că munca ta aici nu te-a molipsit de mofturile tamberkineze.
Tuf îşi goli halba în tăcere, apoi făcu semn pentru încă două. Ospătarul le aduse prompt.
— Mulţumesc, zise Norn, când halba fu aşezată, aurie şi înspumată, în faţa lui.
— Continuaţi, domnule.
— Da. Ei bine, Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica se întrec în arenele pentru animale. A început… cu secole în urmă. Înainte de asta, casele se războiau. Aşa-i mai bine. Onoarea familiei e păstrată, se fac averi, nu-i omorât nimeni. Vezi, fiecare casă stăpâneşte moşii imense, larg întinse pe planetă şi, pentru că teritoriul este slab colonizat, viaţa animală prosperă. Seniorii Marilor Case au decis, cu mulţi ani în urmă, în vremuri de pace, să aibă loc lupte de animale. Un divertisment plăcut, înrădăcinat adânc în istorie. Poate ai auzit de vechiul obicei al luptelor de cocoşi şi de poporul de pe Vechiul Pământ, romanii, care puneau tot felul de fiare ciudate să se lupte între ele în arenele mari pe care le aveau?
Norn se opri şi sorbi din bere, aşteptând un răspuns, dar Tuf îl mângâie pe Dax şi nu zise nimic.
— N-are importanţă, spuse în cele din urmă lyronicanul şi-şi şterse spuma de la gură cu dosul palmei. Acesta a fost începutul sportului. Fiecare casă are terenul ei anume şi animalele ei specifice,. Casa de Varcour, de exemplu, se întinde în sudul fierbinte, mlăştinos. Îi place să trimită în arenă şopârle-lei uriaşe. Feridian, un domeniu de la munte, şi-a făcut averea cu ajutorul unei specii de maimuţe-de-munte, numite, după cum e normal, feridian. Propria mea casă, Dom, se află pe câmpiile înierbate de pe întinsul continent din nord. Am trimis o sută de fiare diferite să lupte în arenă, dar suntem celebri pentru colţ-de-oţel-i.
— Colţ-de-oţel-i! Numele este evocator.
— Da, spuse mândru Norn, zâmbind. Ca maestru principal pentru animale, am pregătit mii. Oh, sunt nişte animale drăguţe! Mari cât tine, cu blana de cea mai minunată culoare albastră-neagră, aprige şi neobosite!
— Pot presupune că aceşti colţ-de-oţel-i sunt de descendenţă canină?
— Dar cu ce canini!
— Şi-mi cereţi un monstru. Norn sorbi iar din bere.
— Adevărat, adevărat. Oamenii de pe zece planete învecinate vin pe Lyronica pentru a privi fiarele luptând în arenă şi pentru a paria cine va învinge. Se înghesuie îndeosebi în Arena de Bronz, care se află, de şase sute de ani, în Oraşul Tuturor Caselor. Acolo se duc cele mai mari lupte. Bogăţia caselor noastre, a planetei noastre, a ajuns să depindă de ele. Fără ele, bogaţii de pe Lyronica ar fi la fel de săraci ca fermierii de pe Tamber.
— Da…
— Înţelegi, bogăţia asta este distribuită caselor în funcţie de onoarea lor, în funcţie de victoriile lor. Casa de Arneth a ajuns cea mai mare şi mai puternică din cauză că are multe fiare ucigătoare pe diferitele sale domenii. Rangul celorlalte e în concordanţă cu rezultatele obţinute în Arena de Bronz.
— Jar Casa de Norn e ultima şi cea de pe urmă dintre Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica, zise Tuf, clipind, în timp ce Dax toarse mai puternic.
— Ştii?
— Domnule, sare în ochi! Dar îmi vine în minte o obiecţie. Conform regulilor Arenei de Bronz, nu va fi considerată lipsită de etică procurarea şi introducerea în concurs a unor specii care nu-şi au sorgintea pe faimoasa dumneavoastră planetă?
— Există precedente. Cu vreo şaptezeci de ani în urmă, a venit un concurent chiar de pe Vechiul Pământ, cu o creatură numită lup de pădure, pe care o antrenase. Casa de Colin l-a sprijinit, într-un moment de nebunie. Sărmana lui fiară a fost asmuţită asupra unui colţ-de-oţel nornian şi s-a dovedit departe de a-l egala. Mai există şi alte cazuri. În ultimii ani, din nefericire, colţ-de-oţel-ii noştri nu s-au înmulţit bine. Animalele sălbatice de pe câmpii au murit, iar cele care au rămas au devenit iuţi şi au învăţat să se ferească, fiind greu pentru oamenii casei noastre să le captureze. În cuştile de înmulţire, rasa pare să se fi moleşit, în ciuda eforturilor mele şi ale maeştrilor pentru animale de dinaintea mea. Norn a câştigat puţine victorii în ultima vreme, iar eu nu voi rămâne maestru principal dacă nu fac ceva. Am ajuns săraci. Când am auzit că Arca a venit pe Tamber, am decis să te caut. Vreau să încep o nouă eră de glorie pentru Norn, cu ajutorul tău.
Haviland Tuf rămase foarte liniştit.
— Înţeleg dilema pe care trebuie s-o înfruntaţi. Dar ţin să vă informez că nu obişnuiesc să vând monştri. Arca este o navă de germinare, proiectată de Imperialii Pământului cu mii de ani în urmă pentru a-i decima pe hrangani prin biorăzboi. Pot descărca un adevărat corn al abundenţei de boli şi molime, iar în biblioteca de celule am material de clonare pentru nenumărate specii din mai mult de o mie de planete, dar monştri adevăraţi, de soiul de care am înţeles că aveţi nevoie, sunt într-o cantitate ceva mai redusă.
Herald Norn păru dezamăgit.
— Deci, n-ai nimic?
— Nu acestea au fost cuvintele mele. Bărbaţii şi femeile din dispărutul Corp al Inginerilor Ecologi utilizau, din timp în timp, specii pe care cei neinformaţi sau superstiţioşi le-ar fi etichetat drept monstruoase, din motive atât psihologice, cât şi ecologice. Am câteva asemenea animale în stoc — un număr ridicol, poate doar câteva mii, oricum nu mai mult de zece mii. Pentru a da o cifră mai exactă, ar trebui să-mi consult calculatorul.
— Câteva mii de monştri! se însufleţi iar Norn. Un stoc mai mult decât suficient! Cu siguranţă că vei găsi în el şi o fiară pentru Norn!
— Poate că da. Sau poate că nu. Există două posibilităţi.
Îl privi pe Norn, cu figura lungă calmă, lipsită de emoţie, şi continuă:
— Problemele de pe Lyronica îmi trezesc interesul într-un mod neserios, dar sunt fără angajament profesional pentru moment, după ce am oferit tamberkinezilor o pasăre care să-i scape de infestarea cu viermi-de-rădăcină. Mă interesează să cercetez mai îndeaproape planeta dumneavoastră şi situaţia de acolo. Să ne întoarcem în Norn, domnule. Voi duce Arca pe Lyronica şi voi vedea arenele pentru animale, apoi vom decide ce-i de făcut.
— Excelent! zâmbi Norn. Plătesc eu rândul ăsta! Dax torcea tare, ca o navetă care cobora.
Arena de Bronz se afla chiar în centrul Oraşului Tuturor Caselor, în locul în care cartierele stăpânite de Cele Douăsprezece Mari Case se întâlneau ca nişte felii ale unei plăcinte uriaşe. Fiecare enclavă a oraşului întortocheat, din piatră, era înconjurată de ziduri. Fiecare purta un steag cu culorile sale distinctive, fiecare avea propria-i ambianţă şi stil. Dar toate se întâlneau la Arena de Bronz.
De fapt, Arena nu era din bronz, ci mai mult din piatră neagră şi lemn lustruit. Se bomba în sus, fiind mai înaltă decât toate clădirile, cu excepţia câtorva turnuri şi minarete izolate. Avea deasupra o cupolă din bronz strălucitor, care sclipea în razele portocalii ale apusului. Din ferestre înguste priveau gargui — sculptaţi în piatră, forjaţi în fier, turnaţi în bronz. Porţile imense din zidurile de piatră neagră erau făurite tot din metal. Existau douăsprezece, câte una pentru fiecare cartier diferit al Oraşului Tuturor Caselor. Culorile şi gravurile de pe fiecare corespundeau casei respective.