Soarele Lyronicii era un pumn de flăcări roşii ce mânjeau orizontul spre vest, când Herald Norn îl conduse pe Haviland Tuf la jocuri. Oamenii de casă abia aprinseseră torţele cu gaz — obeliscuri din metal care se înălţau ca nişte dinţi ascuţiţi într-un inel în jurul Arenei de Bronz — iar clădirea veche, gheboasă, fusese înconjurată de stâlpi pâlpâitori de flăcări albastre şi portocalii. Tuf îl urmă pe Herald Norn, într-o mulţime de spectatori şi oameni care pariau, pe uliţele pe jumătate pustii ale cartierului nornic, pe o stradă pavată cu rocă sfărâmată, trecând printre doisprezece colţ-de-oţel-i din bronz, care mârâiau şi scuipau, în poziţii veşnice, de pe fiecare latură. Apoi ieşiră pe larga poartă Norn. Uşile erau făcute dintr-un amestec de abanos şi alamă. Paznicii în uniforme, înveşmântaţi tot în piele neagră şi blană cenuşie ca şi Herald Norn, îl recunoscură pe maestrul pentru animale şi-l lăsară să intre. Ceilalţi se opriră să plătească, dând monede de aur sau oţel.
Arena era cel mai mare teren pentru animale. O adâncitură acoperită cu nisip alcătuia podeaua pentru luptă, aflată mult sub nivelul solului şi înconjurată de ziduri din piatră înalte de patru metri. Chiar de lângă ziduri începeau rândurile de scaune ce înconjurau ascendent arena, urcând până la porţi. Existau suficiente locuri pentru treizeci de mii de persoane, se fălise Norn, dar Tuf observă că de pe cele din spate nu prea se vedeau animalele, iar altele erau mascate de stâlpii de oţel. Prin clădire se aflau răspândite boxe pentru pariuri.
Herald Nord îl conduse pe Tuf la cele mai bune scaune din arenă, în faţa sectorului Norn, despărţite doar de un parapet de peretele vertical de patru metri ce înconjura nisipul pe care avea loc lupta. Scaunele nu erau şubrede, din lemn şi fier, ca acelea din rândurile de sus, ci adevărate tronuri din piele, suficient de largi să încapă în ele chiar şi trunchiul masiv al lui Tuf. Şi de-o comoditate luxoasă.
— Fiecare scaun este capitonat cu pielea unei fiare care a murit în mod nobil acolo jos, îi explică Herald Norn lui Tuf, în timp ce se aşezau.
În faţa lor, o echipă în uniforme albastre, dintr-o bucată, târau spre intrare carcasa unui animal groaznic la înfăţişare, acoperit cu pene.
— O pasăre luptătoare a Casei Dealurilor Wrai, explică Norn. Maestrul Wrai pentru animale a trimis-o să înfrunte o şopârlă-leu varcouriană. O alegere nu tocmai fericită.
Haviland Tuf nu spuse nimic. Rămase ţeapăn, drept, îmbrăcat într-un pardesiu cenuşiu din vinilin ce-i ajungea până la glezne, cu umeri bombaţi. Pe cap purta o capelă verde cu cozoroc, având ca emblemă theta auriu al inginerilor ecologi. Ţinea mâinile albe încrucişate pe burtă, în timp ce Herald Norn îl potopea cu un şuvoi de vorbe.
Când vorbi crainicul arenei, tunetul vocii sale amplificate bubui în jur:
— Al cincilea meci. Din partea Casei de Norn, un colţ-de-oţel mascul, în vârstă de doi ani, cântărind 2,6 chintale, antrenat de maestrul junior pentru animale, Kers Norn. Debutant în Arena de Bronz.
Chiar sub ei, metalul scrâşni pe metal şi o creatură de coşmar sări în arenă. Colţ-de-oţel-ul era un gigant miţos, cu ochi roşii, înfundaţi în orbite, şi cu două şiruri de dinţi încovoiaţi de pe care se scurgeau bale — un lup crescut peste măsură, încrucişat cu un tigru-cu-colţi-sabie, cu picioarele groase cât copacii tineri, având viteza şi supleţea de ucigaş ascunse doar parţial de blana neagră-albăstruie care acoperea muşchii ce jucau. Colţ-de-oţel-ul mârâi, iar arena reflectă ecoul sunetului. Ovaţii se dezlănţuiră peste tot.
Herold Norn zâmbi şi spuse:
— Kern e un văr al meu, unul dintre cei mai promiţători juniori. Mi-a spus că această fiară ne va face să ne mândrim cu ea. Da, da, îmi place cum arată! Ţie nu?
— Fiind nou venit pe Lyronica şi în Arena de Bronz, nu am criterii de comparaţie, declară Tuf cu voce inexpresivă.
Crainicul se făcu auzit din nou:
— Din partea Casei de Arneth-din-Pădurea-Aurită, o maimuţă-sugrumătoare, în vârstă de şase ani, cântărind 3,1 chintale, antrenată de maestrul senior pentru animale, Danei Leigh Arneth. De trei ori veterană a Arenei de Bronz, de trei ori câştigătoare.
În partea cealaltă a adânciturii se deschise altă poartă — cea fasonată în aur şi purpuriu — iar o doua fiară ieşi afară, pe două picioare scurte, şi privi în jur. Maimuţa era scundă, dar teribil de solidă, cu un tors triunghiular şi cap în formă de ghiulea, cu ochii îngropaţi sub o muchie grea din os. Braţele, dublu articulate, musculoase, atârnau până la nisipul auriu. Fiara n-avea, din cap până-n picioare, nici un pic de păr, cu excepţia unor petece de blană de-un roşu întunecat sub braţe. Pielea sa era de-un alb murdar. Puţea. Haviland Tuf îi simţi duhoarea de mosc tocmai din cealaltă parte a arenei.
— Transpiră, îi explică Norn. Danei Leigh a adus-o la o frenezie a uciderii, înainte s-o trimită să lupte. Fiara-i în culmea experienţei, iar maimuţa-sugrumătoare e o creatură sălbatică. Spre deosebire de vărul ei, feridianul de munte, e prin natură carnivoră şi are nevoie de puţin antrenament. Dar colţ-de-oţel-ul lui Kers e mai tânăr. Meciul poate fi interesant.
Maestrul nornian al animalelor se aplecă în faţă, în timp ce Tuf rămase calm, ţeapăn.
Maimuţa se întoarse, scoţând din gâtlej un urlet profund, în timp ce colţ-de-oţel-ul se îndrepta spre ea, mârâind, o pată neagră-albăstruie care împrăştia nisipul arenei în timpul goanei. Maimuţa-sugrumătoare îl aşteptă, întinzându-şi braţele imense, neîndemânatice, iar Tuf percepu vag imaginea imensului animal ucigaş al casei Norn desprinzându-se de sol, într-un salt înfricoşător. Apoi, cele două fiare se învălmăşiră, rostogolindu-se de colo-colo, într-un vârtej de ferocitate, iar arena deveni o simfonie de ţipete.
— Gâtul! răcnea Norn. Sfâşie-i gâtul! Sfâşie-i gâtul!
Cele două bestii se despărţiră la fel de brusc. Colţ-de-oţel-ul se răsuci într-o parte şi începu să meargă încet în cerc, iar Tuf văzu că o labă de dinainte era îndoită, ruptă. Se sprijinea pe cele trei rămase, dar mergea. Maimuţa-sugrumătoare nu-l ataca, dar se rotea continuu, făcându-i faţă. Pe pieptul ei se vedeau răni adânci, deschise, acolo unde o sfâşiaseră săbiile colţ-de-oţel-ului, dar fiara părea prea puţin slăbită. Herold Norn începu să mormăie încet.
Nemulţumiţi de acalmie, spectatorii din Arena de Bronz începură un cânt ritmic, un sunet jos, fără cuvinte, care devenea tot mai puternic, pe măsură ce noi voci se adăugau corului. Tuf văzu imediat că sunetul avea efect asupra animalelor de jos. Începură să mârâie, să sâsâie, să scoată strigăte de luptă cu glasuri furioase, iar maimuţa-sugrumătoare ţopăia de pe un picior pe altul, înainte şi înapoi, într-un dans macabru, în timp ce de pe fălcile căscate ale colţ-de-oţel-ului curgeau bale însângerate.
Cântul de ucidere urca şi cobora, devenind tot mai puternic, până când cupola de deasupra zăngăni din cauza zgomotului. Fiarele deveniră frenetice. Brusc, colţ-de-oţel-ul şarjă din nou, iar braţele lungi ale maimuţei se întinseră să-l prindă în saltul lui furios. Impactul aruncă sugrumătorul înapoi, dar Tuf văzu că dinţii colţ-de-oţel-ului se închiseseră în aer, în timp ce maimuţa îşi încleştase mâinile în jurul gâtului negru-albastru. Animalul-câine se zbătea nebuneşte, în timp ce fiarele se rostogoleau pe nisip. Apoi se auzi un pocnet scurt, oribil, teribil de puternic, iar fiinţa-lup rămase ca un ghem de blană, cu capul atârnând grotesc într-o parte.