Spectatorii încetară cântul jalnic şi începură să aplaude şi să fluiere. După aceea, uşa aurie şi purpurie se deschise încă o dată, iar maimuţa-sugrumătoare se întoarse de unde venise. Patru bărbaţi, în negrul şi cenuşiul casei Norn, veniră să care cadavrul.
Herold Norn se întristase.
— Altă pierdere. Voi discuta cu Kers. Fiara lui n-a nimerit gâtul.
— Ce se va întâmpla cu leşul? se interesă Tuf.
— Va fi jupuit şi măcelărit, mormăi Herold Norn. Casa Arneth va folosi blana pentru a capitona un scaun din sectorul arenei ce-i aparţinea. Carnea va fi împărţită cerşetorilor din faţa uşii aurii şi purpurii. Marile Case sunt milostive.
— Într-adevăr, comentă Haviland Tuf şi se ridică de pe scaun, cu o demnitate lentă. Am văzut Arena de Bronz.
— Pleci? întrebă îngrijorat Norn. Atât de repede? Mai sunt încă cinci înfruntări. În următoarea, un feridian gigantic luptă cu un scorpion-de-apă din insula Amar.
— Am vrut doar să stabilesc dacă tot ce auzisem despre Arena de Bronz era adevărat. Văd că este. De aceea, nu-i nevoie să mai rămân. Nu trebuie să consumi întreaga sticlă cu vin de ciuperci pentru a te convinge că produsul are gust bun.
— Bine, zise Herold Norn ridicându-se, atunci vino cu mine la Casa Norn. Îţi voi arăta coteţele şi arenele pentru antrenament. Te vom ospăta cum nu te-ai ospătat niciodată.
— Nu va fi necesar. Văzând Arena de Bronz, pot avea încredere în imaginaţia şi puterea mea de deducţie pentru a-mi reprezenta coteţele şi arenele de antrenament. Mă reîntorc pe Arcă.
Norn întinse o mână grăbită spre braţul lui Tuf, pentru a-l reţine.
— Atunci, accepţi sa ne vinzi un monstru? Ai văzut care-i necazul nostru.
Tuf evită strânsoarea maestrului pentru animale cu o iuţeală care nu era în concordanţă cu mărimea şi greutatea lui.
— Domnule, stăpâniţi-vă! Nu-s încântat să fiu apucat grosolan şi strâns!
După ce Norn îşi retrase mâna, Tuf se uită în jos, în ochii lui.
— Nu mă îndoiesc că există o problemă pe Lyronica. Probabil că un om mai practic decât mine ar considera că nu-i treaba lui, dar fiind în suflet un altruist, nu mă pot îndura să vă las aşa cum v-am găsit. Voi analiza situaţia şi mă voi strădui să descopăr măsurile corective potrivite.
Căutaţi-mă pe Arcă peste trei zile. Poate în acel moment voi avea un gând, două, să vă împărtăşesc.
Apoi, fără să mai adauge ceva, Haviland Tuf se întoarse şi plecă din Arena de Bronz, înapoindu-se în portul spaţial al Oraşului Tuturor Caselor, unde îl aştepta naveta sa, Vasilisc.
Evident, Herold Norn nu fusese pregătit să vadă Arca. Ieşi din naveta sa, neagră cu cenuşiu, micuţă şi uzată, în imensitatea punţii de abordare şi rămase cu gura căscată, întorcându-şi capul într-o parte sau alta, privind la întunecimea întinsă de deasupra, la navele străine ce se zăreau vag, la lucrul care arăta ca un dragon din metal, cuibărit în umbrele îndepărtate… Când Haviland Tuf veni să-l întâmpine, conducând o maşinuţă deschisă, cu trei roţi, maestrul pentru animale nu făcu nici un efort să-şi ascundă reacţia.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama, continua el să repete. Mărimea acestei nave, mărimea… Ar fi trebuit să-mi dau seama…
Haviland Tuf rămase locului, ţinându-l pe Dax pe un braţ şi mângâindu-l încet.
— Unii ar putea considera Arca exagerat de mare, chiar intimidantă prin spaţiozitatea sa, dar eu mă simt bine. Vechile nave de germinare ale CIE aveau echipaje de două sute de oameni şi pot doar să presupun că aceştia detestau, ca şi mine, înghesuiala.
Herold Norn se aşeză lângă Tuf.
— Câţi membri are echipajul tău? întrebă el, ca să spună ceva, în timp ce Tuf punea maşina în mişcare.
— Unul. Sau cinci, în funcţie de acceptarea sau nu a felinelor în echipaj sau doar a umanoizilor.
— Eşti singurul membru al echipajului? se minună Norn.
Dax se ridică, în poala lui Tuf. Blana lui lungă, neagră, se mişcă, se zburli.
— Locuitorii Arcei sunt: eu însumi, Dax şi alte trei pisici, numite Haos, Ostilitate şi Bănuială. Vă rog să nu vă alarmaţi auzindu-le numele, maestru pentru animale Norn. Sunt creaturi blânde, nevătămătoare.
— Un bărbat şi patru pisici, zise gânditor Herold Norn. Un echipaj mic pentru o navă mare, da, da…
Dax sâsâi. Tuf, ţinând motanul cu o mână mare, albă, o folosi pe cealaltă pentru a mângâia şi a alina animalul.
— l-aş putea menţiona şi pe cei-care-dorm, din moment ce păreţi a manifesta un interes atât de acut pentru locuitorii în viaţă ai Arcei.
— Cei-care-dorm? întrebă Norn. Cine-s ăştia?
— Anumite organisme vii, având mărimi de la microscopic la monstruos, complet donate, dar în stare de comă, ţinute într-o stază perpetuă în bazinele de clonare. Deşi am o anumită simpatie pentru animalele de tot soiul, în cazul celor-care-dorm am permis cu înţelepciune intelectului meu să-mi stăpânească emoţiile şi de aceea n-am făcut nici un gest pentru a le disturba somnul îndelungat, fără vise. Investigând natura acelor specii aparte, am decis, cu mult timp în urmă, că ar fi tovarăşi de drum mult mai puţin plăcuţi decât pisicile mele. Trebuie să recunosc că, uneori, găsesc că făpturile acelea sunt o adevărată belea. Sunt obligat, la intervale regulate, să introduc o comandă secretă, plictisitoare, în calculatorul Arcei, astfel încât somnul lor îndelungat să continue. Mă înspăimântă gândul că într-o zi voi uita să fac asta, din vreun motiv oarecare, iar nava mea va fi umplută de tot felul de molime bizare şi de carnivore băloase, ceea ce implică pierdere de timp, curăţenie deranjantă şi, poate, vătămare serioasă a persoanei mele sau a pisicilor.
Herold Norn se uită la figura inexpresivă a lui Tuf, apoi privi cotoiul mare, ostil.
— Aha! Da, da… Pare ceva periculos, Tuf. Poate că ar trebui să… ah, să-i anulezi pe cei-care-dorm. Ai fi atunci, ah, în siguranţă.
Dax sâsâi din nou la el.
— O idee interesantă! Fără îndoială, vicisitudinile războiului au fost responsabile de inocularea acestei atitudini paranoide la bărbaţii şi femeile din Corpul Inginerilor Ecologi, de-au ajuns să se simtă obligaţi să programeze asemenea apărare biologică îngrozitoare. Eu, fiind o fire mai încrezătoare şi cinstită, am meditat deseori să-i înlătur pe cei-care-dorm, dar adevărul este că nu-s în stare să abolesc unilateral o practică istorică de peste un mileniu. De aceea, le-am permis celor-care-dorm să doarmă şi m-am străduit să-mi amintesc contracomanda secretă.
— Da, da…, zise Herold Norn, încruntându-se.
Dax se aşeză iar în poala lui Tuf şi începu să toarcă.
— Ai găsit ceva? întrebă Norn.
— Eforturile mele n-au fost în întregime zadarnice, răspunse Tuf cu voce inexpresivă, în timp ce înaintau pe coridorul larg din uriaşul tunel central al Arcei.
Gura lui Norn rămase iar căscată. În jurul lor, în toate părţile, pierzându-se în întuneric, putea observa o panoramă uriaşă de bazine, de toate formele şi mărimile. În unele recipiente de dimensiuni medii, atârnau în saci transparenţi siluete întunecate care se agitau spasmodic…
— Cei-care-dorm, mormăi Norn.
— Într-adevăr, confirmă Haviland Tuf.
În timp ce conducea, privea drept înainte şi-l ţinea pe Dax în poală, iar Norn se uita, minunându-se, când într-o parte, când în alta.