În cele din urmă părăsiră imensul tunel întunecat şi pătrunseră într-un coridor îngust, apoi coborâră din vehicul şi intrară într-o cameră încăpătoare, albă. Patru scaune largi, capitonate, dominau cele patru colţuri ale încăperii, având panouri de comandă pe braţele lor groase, lucitoare. O placă circulară, din metal albastru, era încastrată în podea, între ele. Haviland Tuf îl puse pe Dax pe unul dintre scaune, înainte de a se aşeza el însuşi pe un altul. Norn se uită în jur, apoi alese scaunul aflat în diagonală faţă de Tuf.
— Trebuie să vă informez despre mai multe lucruri, începu Tuf.
— Da, da…
— Monştrii sunt scumpi. Cer o sută de mii de standarzi.
— Ce? Asta-i o insultă! Ţi-am spus că Norn e o casă săracă!
— Într-adevăr. Poate o casă mai bogată va oferi preţul cerut. Corpul Inginerilor Ecologi a decedat de secole, domnule. Nici o navă de-a lor n-a rămas în funcţiune, cu excepţia Arcei. Ştiinţa lor a fost uitată în mare măsură. Tehnicile de donare şi ingineria genetică, aşa cum le practicau ei, există doar pe îndepărtatul Prometheus şi, poate, pe însuşi Vechiul Pământ, dar Pământul e o planetă închisă, iar prometheenii îşi păstrează secretele biologice cu o fervoare plină de grijă. Iar Herold Norn găseşte preţul meu exagerat! se plânse el lui Dax.
— Cincizeci de mii de standarzi. Abia putem face faţă unui asemenea preţ.
Haviland Tuf nu spuse nimic.
— Optzeci de mii de standarzi Nu pot da mai mult! Casa de Norn va da faliment! Ne vor fi dărâmaţi colţ-de-oţel-ii din bronz, iar poarta Norn va fi sigilată!
Haviland Tuf nu spuse nimic.
— Lua-te-ar dracu’! O sută de mii, da, da… Numai dacă monstrul tău va îndeplini cerinţele noastre.
— Veţi plăti întreaga sumă la livrare.
— Imposibil!
Tuf redeveni tăcut.
Herold Norn încercă să-l facă să-şi piardă răbdarea. Se uită în jur cu o nonşalanţă studiată. Îşi trecu degetele prin păr. Tuf privi în gol. Apoi, maestrul pentru animale se răsuci cu scaun cu tot. Tuf privi în gol.
— Bine! zise Norn, frustrat.
— Am studiat cerinţele dumneavoastră şi am consultat calculatorul în privinţa monstrului. În biblioteca de celule a Arcei există mostre din mii şi mii de animale de pradă, de pe nenumărate planete, inclusiv ţesuturi fosilizate, în care poate fi identificat modelul genetic al creaturilor legendare, dispărute demult de pe planetele lor de origine, ceea ce-mi permite să reproduc asemenea specii. De aceea, aveam mai multe alegeri. Pentru a simplifica problema, am luat în calcul numeroase criterii suplimentare, în afară de simpla ferocitate a animalului. De exemplu, m-am limitat la specii care respiră oxigen, apoi la cele care s-ar simţi bine într-un climat ca acela care predomină în preeriile bătute de vânt ale Casei de Norn.
— O idee excelentă. Am încercat, din timp în timp, să creştem şopârle-lei, feridiani sau alte animale ale Celor Douăsprezece Case, dar fără succes. Climatul, vegetaţia…, zise celălalt, scârbit.
— Exact. Văd că înţelegeţi variantele, deci diferitele dificultăţi implicate în căutările mele.
— Da, da, dar ajungem la problema principală. Ce-ai găsit? Ce-i monstrul de-o-sută-de-mii-de-standarzi?
— Vă ofer dreptul de a alege, răspunse Tuf. Din vreo treizeci de specii. Atenţie!
Atinse un buton lucitor de pe braţul fotoliului şi, subit, pe placa de metal albastru dintre ei se ivi o fiară. Înaltă de doi metri, cu piele ca din cauciuc, roz-cenuşie, cu blană rară, albă. Făptura avea o frunte joasă, un rât porcesc şi un set de coarne curbate, dezagreabile, precum şi gheare ca nişte pumnale.
— Nu vă voi deranja cu denumirea formală, din moment ce am observat că lipsa de formalism este regula Arenei de Bronz. Acesta-i aşa-numitul porc-pânditor de pe Heydey, care trăieşte atât în păduri, cât şi pe câmpii. Mănâncă în principal stârvuri, dar e cunoscut şi ca amator de carne proaspătă. Luptă cu răutate când e atacat. Mai mult, se zice că ar fi destul de inteligent, deşi-i imposibil de domesticit. Porcul-pânditor se prăseşte excelent. Coloniştii de pe Gulliver au părăsit aşezările lor de pe Heydey din cauza acestui animal. Asta s-a întâmplat acum douăsprezece veacuri.
Herold Norn se scărpină în cap, între părul negru şi coroniţa de alamă.
— Nu. E prea slab, prea uşor. Uită-te la gât! Gândeşte-te ce i-ar face un feridian! exclamă el, scuturând din cap cu violenţă. Pe lângă asta, e urât!Şi refuz un mâncător de stârvuri, indiferent cât de afurisit e! Casa de Norn a prăsit luptători mândri, fiare care-şi ucid vânatul!
— Într-adevăr…
Tuf apăsă butonul, iar porcul-pânditor dispăru. In locul lui, se ivi un trup suficient de mare încât să atingă tavanul şi să treacă prin el, un ghem gigantic de carne cenuşie blindată, fără trăsături, ca un scut.
— Planeta de origine a acestei creaturi n-a căpătat nume, nici n-a fost colonizată, dar o echipă de explorare de pe Vechiul Poseidon a cartat-o şi a pretins stăpânirea ei, luând şi mostre de celule. Au existat, pentru scurt timp, asemenea exemplare în grădinile zoologice, dar n-au prosperat. Fiara a fost poreclită berbec-rostogolitor. Adulţii cântăresc aproximativ şase tone. Pe câmpiile planetei sale natale, berbecul-rostogolitor ajunge la o viteză de peste cincizeci de kilometri pe oră, strivind prada sub el. Fiara este, într-un sens, numai gură. Adică orice porţiune a pielii poate transpira enzime digestive. Rămâne, pur şi simplu, deasupra hranei, până când aceasta e absorbită. Vă pot garanta ostilitatea inconştientă a acestei specii. Cândva, într-un set de circumstanţe pe care nu-i nevoie să vi le expun, un berbec-rostogolitor a scăpat pe una dintre punţile mele, unde a făcut o cantitate cu adevărat uluitoare de pagube pereţilor şi aparaturii, înainte de a ajunge la o moarte timpurie şi inutilă. Mai mult, este implacabil în agresivitatea lui şi a încercat să mă strivească sub trupul său când am coborât în domeniul lui, pentru a-i aduce mijloacele de subzistenţă.
Herold Norn, el însuşi acoperit pe jumătate de holograma întinsă, păru impresionat.
— Ah, da. Bun, mult mai bun… O creatură înspăimântătoare. Poate… nu… Nu, zise el, schimbând tonul. Nu, nu merge. O făptură cântărind şase tone şi rostogolindu-se atât de iute poate să croiască o cale de ieşire din Arena de Bronz şi să ucidă sute dintre cei care ne plătesc. Pe de altă parte, cine ar da bani grei pentru a vedea această fiinţă zdrobind o şopârlă-leu sau un sugrumător? Nu. Nu-i sportiv. Berbecul-rostogolitor e prea monstruos, Tuf.
Tuf, netulburat, atinse butonul încă o dată. Trupul imens, cenuşiu, lăsă loc unei pisici lucioase care mârâia. Fiara era la fel de mare ca un colţ-de-oţel, cu ochi piezişi, galbeni, şi muşchi puternici sub acoperământul de blană de-un albastru închis. Blana era dungată. Linii subţiri, lungi, de argintiu afumat, se înşirau în lungul trupului, pe părţile sale lucitoare.
— Aha! exclamă Norn. O frumuseţe cu adevărat, cu adevărat…
— Pantera de cobalt de pe Planeta Celiei, o prezentă Tuf. Deseori, numită cobaltpisică. Una dintre cele mai mari şi mai ucigătoare feline — sau dintre analoagele lor. Fiara este într-adevăr un vânător la superlativ, simţurile ei fiind miracole ale ingineriei biologice. Poate vedea în infra-roşu, pentru vânătoarea de noapte, iar urechile — remarcaţi mărimea şi forma — urechile sunt deosebit de sensibile. Fiind de descendenţă felinoidă, cobaltpisică are abilităţi paranormale, dar în cazul ei aceste abilităţi au fost dezvoltate mai mult ca de obicei. Frica, foamea şi pofta de sânge acţionează ca un declanşator. Atunci cobaltpisica devine cititoare de gânduri.