Pisica, simţind o deschidere în garda adversarului, ajunse în spatele acestuia printr-un salt graţios, lipi de sol şopârla, care se zbătea, cu o labă mare, albastră, şi-i sfârtecă în fâşii laturile moi, verzui, şi burta. După un timp şi după o serie de izbituri inutile cu coada, care doar amuzară pisica, şopârla-leu rămase nemişcată.
Nornienii aclamară foarte puternic. Haviland Tuf, cu trăsăturile palide ascunse de barbă, se ridică de pe scaunul strâmt şi plecă.
Trecură câteva săptămâni. Arca rămase pe orbită, în jurul Lyronicei. Haviland Tuf urmărea cu grijă rezultatele din Arena de Bronz şi observă că pisicile de cobalt câştigau înfruntare după înfruntare. Herold Norn pierduse o luptă sau două, când folosise colţ-de-oţel-i, pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de arenă, dar aceste înfrângeri fuseseră compensate de şirul lung de victorii.
Tuf discută cu Dax, se jucă împreună cu celelalte pisici, se distră cu recent achiziţionatele holodrame, rulă pe calculator diferite estimări ecologice detaliate, bău multe bidoane cu bere brună tamberkineză şi vin vechi din ciuperci. Şi aşteptă.
După vreo trei săptămâni standard de la debutul cobaltpisicilor în arenă, primi vizita pe care o anticipase.
Naveta zveltă, cu prova ca un ac, era împodobită cu verde şi auriu, iar oamenii de pe ea îmbrăcaţi în armuri din solzi, alcătuite din plăci de metal aurit şi smalţ verde. Trei erau de gardă, în poziţie de drepţi, când veni Tuf să-i întâlnească. Al patrulea, un bărbat rumen, corpolent, purtând un coif din aur, cu panaş verde strălucitor, care-i acoperea căpăţâna pătrată, cheală ca a lui Tuf, păşi în faţă şi-i întinse o mână dolofană.
— Intenţia dumneavoastră a fost apreciată, îi spuse Tuf, ţinând ferm ambele mâini pe Dax. Am observat faptul că nu purtaţi vreo armă. Pot să vă întreb care vă este numele şi ce treburi aveţi aici?
— Morho y Varcour Otheni, începu conducătorul. Tuf ridică o palmă.
— Aşa. Şi sunteţi maestrul senior pentru animale al Casei de Varcour, venit aici să cumpăraţi un monstru. Mărturisesc că această desfăşurare a evenimentelor n-a fost complet neanticipată.
Gura maestrului gras se deschise, scoţând un „o”.
— Oamenii casei dumneavoastră trebuie să rămână aici. Puteţi să vă aşezaţi lângă mine, ca să pornim.
Haviland Tuf nu-i spuse lui Morho y Varcour Otheni aproape nici un cuvânt până nu rămaseră singuri, în aceeaşi cameră în care îl dusese pe Herold Norn, stând în colţuri opuse ale încăperii.
— Evident, aţi auzit de mine de la cei din Casa de Norn, spuse Tuf.
— Într-adevăr, zâmbi Morho, arătându-şi dinţii. Un om din Casa de Norn a fost convins să dezvăluie originea cobaltpisicilor. Spre încântarea noastră, Arca se afla încă pe orbită. Se pare că ai găsit Lyronica amuzantă.
— Amuzamentul nu-i esenţa problemei. Când există probleme, mândria mea profesională îmi cere să aduc micile servicii de care-s în stare. Din nefericire, Lyronica geme de probleme. Dificultăţile dumneavoastră, de exemplu. După toate probabilităţile, Varcour este acum ultima şi cea de pe urmă dintre Cele Douăsprezece Mari Case. Un om cu o fire mai critică decât mine ar remarca faptul că şopârlele-leu sunt cel mult monştri deplorabil de marginali şi, deoarece am înţeles că domeniile dumneavoastră sunt, în mare parte, mlaştini, alegerea combatanţilor pentru arenă vă este întrucâtva limitată. Am ghicit esenţa solicitării dumneavoastră?
— Hmmm… Da, într-adevăr. Mi-ai luat-o înainte, domnule. Dar ai făcut-o corect. Ne descurcam bine până te-ai amestecat în treburile noastre. De atunci, n-am mai câştigat nici o întâlnire cu Norn, iar ei fuseseră înainte victimele noastre principale. Câteva victorii amărâte asupra Dealurilor Wrai şi Insulei Amar, una norocoasă împotriva Feridian-ului, o pereche de egalităţi prin moarte cu Arneth şi Sin Doon — ăsta a fost rezultatul lunii trecute. Ptiu! Nu putem supravieţui. Mă vor face îngrijitor de pui şi mă vor trimite înapoi la ţară, dacă nu acţionez.
Tuf îl mângâie pe Dax şi-l linişti pe Morho, ridicând mâna.
— Nu-i nevoie să mai discutăm această problemă. Am reţinut necazul dumneavoastră. De la afacerea cu Herold Norn, am avut norocul să dispun de mult timp liber. De aceea, am fost în stare să mă dedic, ca un exerciţiu mintal, problemelor fiecărei Mari Case. Nu trebuie să irosim timp preţios. Pot să vă rezolv problemele actuale. Totuşi, asta o să vă coste.
— Am venit pregătit, rânji Morho. Am auzit care ţi-e preţul. Mare, dar nu mă târguiesc. Suntem gata să plătim, dacă…
— Domnule, sunt un om milostiv. Norn e o casă sărmană, maestrul ei pentru animale fiind abia cu puţin deasupra unui cerşetor. Din milă, i-am cerut un preţ scăzut. Domeniul Varcour e mai bogat, standardele lui mai înalte, victoriile lui mai frenetic cântate. De la dumneavoastră trebuie să cer două sute şaptezeci şi cinci de mii de standarzi, pentru a recupera pierderile pe care le-am suferit tratând cu atâta generozitate Casa de Norn.
Morho scoase un sunet, şocat, iar solzii armurii clincăniră metalic atunci când se ridică de pe scaun.
— Prea mult, prea mult! protestă el. Te implor! Adevărat, suntem mai măreţi decât Norn, dar nu atât de mari precum presupui. Ca să plătim un asemenea preţ va trebui să murim de foame. Şopârlele-leu vor năvăli peste parapete. Oraşele noastre se vor cufunda, cu picioroangele lor cu tot, iar mâlul mlaştinilor le va acoperi şi copiii se vor îneca.
Dax se mişcă în poala lui Tuf şi miorlăi încet.
— Chiar aşa! Mi-e ruşine că pot provoca asemenea suferinţe. Poate două sute de mii de standarzi ar fi mai echitabil.
Morho y Varcour Otheni începu să protesteze şi să implore din nou, dar de data asta Tuf rămase tăcut, cu mâinile pe braţele scaunului, până când maestrul pentru animale, cu faţa roşie şi transpirat, se aşeză în cele din urmă şi fu de acord să plătească preţul.
Tuf atinse un buton de pe braţul fotoliului. Imaginea unui saurian uriaş, musculos, se materializă între el şi Morho. Era înalt de doi metri, acoperit cu solzi ca nişte plăci cenuşii-verzi, stătea pe patru picioare îndesate, cu gheare, groase ca trunchiurile de copaci. Capul lui masiv era blindat cu o placă din os groasă, galbenă, care se avânta înainte precum prova unei corăbii de război, prevăzută cu două coarne la colţuri. Creatura avea un gât scurt, gros. De sub marginea frunţii, priveau ochi galbeni, înceţoşaţi. Între ei, chiar în centrul capului, se zărea o gaură mare, neagră, rotundă, ce străbătea placa groasă a craniului.
— Oh! exclamă Morho, încruntându-se. Da. E foarte, ah, mare. Dar arată… n-a existat, iniţial, un al treilea corn acolo, în centru? Arată ca şi cum ar fi fost, ah, înlăturat. Specimenele noastre trebuie să fie intacte, Tuf!
— Tris neryei, de pe Locul-de-asolizare-al-cablului. Aşa a fost numit de fyndii, ai căror colonişti au precedat cu mai multe milenii umanitatea pe planeta aceea. Termenul, tradus literal, înseamnă cuţit viu. Nu lipseşte nici un corn, domnule.
Un deget lung făcu o mişcare scurtă, precisă, apăsând o tastă. Tris neryei întoarse capul masiv către maestrul pentru animale varcourian, care îşi aplecă trupul dolofan înainte, dornic să vadă mai bine imaginea.
În timp ce se apropia astfel de fantomă, tendoanele din gâtul gros al creaturii se încordară şi din capul fiarei ţâşni un os ascuţit, gros cât antebraţul lui Tuf şi lung de un metru, într-o mişcare abia perceptibilă. Morho y Varcour Otheni scoase un ţipăt puternic, strident, şi se făcu cenuşiu la faţă când spada din os trecu prin el şi-l ţintui de scaun. O duhoare cumplită umplu încăperea.