Tuf nu spuse nimic. Morho, bolborosind, privi locul în care cornul pătrundea în burta lui, cu o figură de parcă i s-ar fi făcut rău. Dură un minut lung, groaznic, până să-şi dea seama că nu exista nici sânge, nici durere, că monstrul era doar o hologramă. Gura lui rămase căscată, fără să scoată vreun sunet. Apoi înghiţi în sec.
— Foarte, ah, spectaculos, îi spuse el lui Tuf.
Capătul spadei lungi, din os, era ţinut strâns de inele şi chingi din muşchi albaştri-negri, care pulsau. Încet, vârful începu să se retragă în capul monstrului.
— Baioneta, dacă ne putem permite s-o numim astfel, este găzduită de o cavitate plină cu mucozitate, aflată în partea superioară a cefei şi a spatelui creaturii, iar inelele de muşchi înconjurătoare o pot scoate cu o viteză de aproximativ şaptezeci de kilometri pe oră standard, cu o forţă pe măsură. Habitatul nativ al speciei nu-i prea deosebit de zonele din Lyronica aflate sub stăpânirea Casei de Varcour.
Morho se mişcă, iar scaunul trosni sub greutatea lui. Dax torcea puternic.
— Excelent! spuse maestrul pentru animale, dar numele e prea, ah, străin. Să-i zicem, stai să mă gândesc, purtător-de-spadă! Da!
— Spuneţi-i cum doriţi. Mă interesează prea puţin. Aceşti saurieni au multe avantaje evidente pentru Casa de Varcour şi, dacă preferaţi să-i alegeţi, vă voi da, fără suplimentare de preţ, cantitatea de melci-de-copac din Cathadayn necesară prăsirii. Veţi descoperi că…
Tuf urmări sârguincios ştirile din Arena de Bronz, deşi nu se mai aventură niciodată pe solul Lyronicei. Cobaltpisicile continuau să măture totul în calea lor. În ultima întâlnire teledifuzată, una dintre fiarele Casei de Norn distrusese o maimuţă-sugrumătoare de prima mână, a Casei Arneth, şi o broască-de-came, din Insula Amar, în timpul unei înfruntări speciale, în trei.
Dar şi norocul Casei de Varcour era în creştere: noii introduşi, purtătorii-de-spadă, se dovediseră o senzaţie a Arenei de Bronz cu ţipetele lor asurzitoare, cu paşii lor grei, dar mai ales datorită faptului că-şi ucideau adversarul imediat, prin înfigerea bruscă a baionetei masive din os. În cele trei lupte de până atunci, un feridian uriaş, un scorpion-de-apă şi o pisică-păianjen gnethineză se dovediseră teribil de inferiori saurienilor varcourieni. Morho y Varcour Otheni era în culmea fericirii. În săptămâna următoare, cobaltpisica urma să întâlnească putătorul-de-spadă într-o înfruntare pentru supremaţie. Se prevedea o arenă plină.
Herold Norn îl căută o dată pe Tuf, la scurtă vreme după ce purtă-torii-de-spadă obţinuseră prima lor victorie.
— Tuf, spuse el aspru, ai vândut un monstru Casei de Varcour! Nu aprobăm asta!
— Nu mi-am dat seama că am nevoie de aprobarea dumneavoastră. Am lucrat până acum cu impresia că sunt independent, ca şi seniorii şi maeştrii pentru animale ai tuturor Marilor Case de pe Lyronica.
— Da, da, se răsti Norn, dar nu vrem să fim înşelaţi, ai auzit? Haviland Tuf rămase calm, privind figura încruntată a lui Norn, în timp ce-l mângâia pe Dax.
— Am multă grijă să fiu corect în toate faptele mele, răspunse el. Dacă aţi fi insistat în privinţa unei livrări exclusive de monştri pe Lyronica, poate că am fi discutat această posibilitate. Dar, după câte îmi amintesc, o asemenea problemă n-a fost abordată, nici sugerată. Sigur, nu mi-aş fi permis să acord un asemenea privilegiu Casei de Norn fără o plată corespunzătoare, deoarece fapta mea m-ar fi lipsit de un venit foarte necesar. În orice caz, mă tem că discuţia e inutilă, din moment ce tranzacţia cu Casa de Varcour s-a încheiat, şi ar fi lipsit de etică, pentru a nu spune că-i imposibil, s-o reziliez acum.
— Nu-mi place asta, Tuf!
— Nu reuşesc să descopăr cauza legală a plângerii dumneavoastră. Monştrii acţionează după cum era de aşteptat şi nu-i generos din partea dumneavoastră să-mi purtaţi pică pentru că o altă casă împărtăşeşte norocul lui Norn.
— Da. Nu. Adică… Bine, las-o baltă! Presupun că n-am cum să te opresc. Dacă alte case capătă animale care pot bate pisicile noastre, ne aşteptăm să ne livrezi ceva care să poată învinge ceea ce le-ai vândut lor. Ai înţeles?
— Principiul este uşor de priceput, zise Tuf, uitându-se la Dax. Am dat Casei de Norn victorii fără precedent, iar Herold Norn îmi ponegreşte onestitatea şi comprehensiunea. Mă tem că rămânem neapreciaţi.
— Da, da, se încruntă Norn. Bine, când vom avea nevoie de mai mulţi monştri, victoriile noastre ne vor fi îmbogăţit suficient pentru a ne permite preţul tâlhăresc pe care intenţionezi să ni-l ceri.
— Înţeleg că, altfel, lucrurile merg bine? se interesă Tuf.
— Ei bine, da şi nu. În arenă, da, da, evident. Dar altfel… ei bine, de aceea te-am căutat. Cele patru pisici mai tinere nu par interesate să se înmulţească, nu ştim din ce cauză. Îngrijitorul nostru de pui se plânge că slăbesc, are impresia că-s bolnave. N-am nici o părere personală, eu stau în oraş, iar animalele se află pe câmpurile din jurul Casei de Norn. Există totuşi îngrijorare. Pisicile sunt în libertate, bineînţeles, dar le urmărim, aşa că…
Tuf îşi rezemă bărbia în palmă.
— Fără îndoială, perioada lor de împerechere va sosi. Vă sfătuiesc să aveţi răbdare. Toate fiinţele vii se angajează în reproducere, unele chiar în exces, deci vă asigur că îndată ce femela de cobaltpisică va intra în călduri, problema se va rezolva cu promptitudine.
— Aha. Pare logic. Presupun că-i doar o problemă de timp. Altă chestie despre care voiam să vorbim se referă la ţopăitori. Le-am dat drumul, ştii, iar ei n-au prezentat nici o dificultate la înmulţire. Străvechile păşuni ale Casei de Norn au fost distruse. E un lucru foarte supărător. Ţopăie peste tot. Ce să facem?
— Problema se va rezolva de la sine când cobaltpisicile vor începe să se înmulţească. Panterele cobalt sunt animale de pradă lacome şi eficiente, înzestrate splendid pentru a pune capăt belelei ţopăitorilor.
Herold Norn arăta zăpăcit şi foarte abătut.
— Da, da… dar…
— Mă tem că trebuie să punem capăt conversaţiei, spuse Tuf ridicându-se. O navetă tocmai a intrat în orbita de docare pe Arcă. E de culoare albastru-oţel, cu aripi mari, triunghiulare, cenuşii.
— Casa Dealurilor Wrai!
— Fascinant! exclamă Tuf. Bună ziua.
Maestrul pentru animale Denis Lon Wrai plăti două sute treizeci de mii pentru monstrul său, un ursoid puternic, cu blană roşie, originar din dealurile de pe Vagabond. Haviland Tuf încheie tranzacţia dăruind o pereche de ouă de alergător.
În săptămâna care urmă, patru bărbaţi în mantii din mătase portocalie şi roşie ca flacăra vizitară Arca. Se reîntoarseră la Casa de Feridan mai săraci cu trei sute cincizeci de mii de standarzi, dar cu un contract pentru livrarea a şase elani-otrăvitori uriaşi, blindaţi, plus un cadou constând în porci-de-iarbă din Hrangan.
Maestrul pentru animale din Sin Doon primi un şarpe gigantic. Emisarii din Insula Amar se arătară încântaţi de godzilla lor. Un comitet alcătuit din doisprezece seniori din Casa Dant, în robe albe ca laptele şi împodobite cu catarame din argint, se bucurară când Haviland Tuf le oferi o garghulă băloasă şi un cadou neînsemnat. Şi astfel, una câte una, fiecare din Cele Douăsprezece Mari Case de pe Lyronica îl vizitară, fiecare îşi primi monstrul, fiecare plăti preţul mereu mai mare.
În momentul acela, ambele cobaltpisici luptătoare ale Casei de Norn muriseră, prima străpunsă de baioneta unui purtător-de-spadă varcourian, a doua strivită între labele masive, cu gheare, ale unui ursoid al Dealurilor Wrai (deşi, în ultimul caz, ursoidul murise şi el). Fără îndoială, pisicile mari îşi meritaseră soarta, căci în limitele înguste, ucigătoare, ale Arenei de Bronz se dovediseră incapabile s-o ocolească. Herold Norn lua legătura zilnic cu Arca, dar Tuf îşi instruise calculatorul să-i respingă apelul.